Între deznădejde și credință: Povestea mea despre regăsire

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — am strigat, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce mă prăbușeam pe podeaua rece din bucătărie. Mama, Maria, s-a apropiat încet, cu mâinile tremurânde, încercând să mă ridice. — Livia, te rog, nu te lăsa doborâtă. Dumnezeu nu ne dă niciodată mai mult decât putem duce.

Dar eu nu mai credeam în nimic. Tata plecase de acasă cu două luni în urmă, după o ceartă cumplită. Îl prinsesem mințind despre bani, iar mama îl acuzase că are o altă femeie. Eu eram prinsă la mijloc, între reproșurile lor și tăcerea apăsătoare care se lăsa peste casă după fiecare scandal. Fratele meu mai mic, Vlad, se închidea în camera lui și asculta muzică tare, ca să nu audă nimic din ce se întâmpla.

Într-o seară de noiembrie, când ploaia bătea în geamuri ca niște degete reci, am simțit că nu mai pot respira. M-am dus la biserica din cartier, unde nu mai călcasem de ani buni. Preotul, părintele Ilie, m-a privit lung și m-a întrebat:

— Ce te apasă, copila mea?

Nu am putut să-i răspund. Am izbucnit în plâns și am stat așa minute bune, până când lacrimile s-au uscat pe obraji. El mi-a pus mâna pe umăr și mi-a spus:

— Dumnezeu ne ascultă chiar și atunci când noi nu avem cuvinte. Roagă-te din inimă.

În acea noapte, pentru prima dată după mult timp, am îngenuncheat lângă pat și am spus o rugăciune simplă: „Doamne, ajută-mă să găsesc puterea să merg mai departe.”

Zilele au trecut greu. Mama era tot mai abătută, Vlad nu vorbea cu nimeni, iar tata nu dădea niciun semn. La școală nu mă puteam concentra deloc; profesorii mă priveau cu milă sau cu reproș. Colega mea cea mai bună, Ioana, încerca să mă scoată la o cafea sau la film, dar refuzam mereu. Mă simțeam singură într-o lume care nu mă mai voia.

Într-o dimineață, mama a venit la mine cu ochii roșii de plâns:

— Livia, trebuie să mergem la notar. Tata vrea să divorțeze.

Cuvintele ei au căzut ca un trăsnet. Am simțit că pământul mi se surpă sub picioare. Am fugit din casă fără să spun nimic și m-am dus direct la biserică. Am stat acolo ore întregi, privind lumânările pâlpâind în semiîntuneric. M-am rugat din nou, de data asta cu disperare: „Doamne, dacă exiști cu adevărat, arată-mi un semn!”

În acea zi, părintele Ilie a venit lângă mine și mi-a povestit despre fiul său care murise într-un accident acum zece ani. Mi-a spus cum a simțit că viața lui s-a sfârșit atunci, dar că rugăciunea l-a ajutat să găsească sensul suferinței.

— Nu putem controla totul, Livia. Dar putem alege cum răspundem la ceea ce ni se întâmplă.

Am început să merg la biserică în fiecare duminică. Încet-încet, am început să vorbesc cu mama despre ce simțeam. Am plâns împreună nopți la rând. Vlad a venit într-o seară la mine și mi-a spus:

— Știi… mi-e dor de tata. Dar mi-e și mai dor de tine așa cum erai înainte.

Atunci am realizat că nu eram singura care suferea. Toți aveam nevoie unii de alții.

După câteva luni, tata a venit acasă să-și ia niște lucruri. Era slab și obosit. Mama l-a privit cu ochii plini de lacrimi:

— De ce ne-ai făcut asta?

Tata a tăcut mult timp înainte să răspundă:

— N-am știut cum să vă spun că nu mai pot. M-am simțit un ratat… Am crezut că dacă plec vă fac un bine.

Am izbucnit atunci:

— Dar noi aveam nevoie de tine! Chiar dacă ai greșit!

A fost pentru prima dată când am spus ce simțeam cu adevărat. Tata a început să plângă și el. Nu s-au împăcat atunci, dar ceva s-a schimbat între noi toți. Am început să vorbim mai deschis despre ce ne doare.

Cu timpul, am găsit motivația să merg mai departe: pentru mine, pentru Vlad, pentru mama. Am început să citesc din Biblie în fiecare seară și să scriu într-un jurnal pentru ce sunt recunoscătoare în fiecare zi. Nu a fost ușor — încă sunt zile când mă simt pierdută — dar acum știu că nu sunt singură.

Am reușit să termin liceul cu note bune și am intrat la facultate la București. Tata vine uneori la noi acasă; nu mai suntem o familie perfectă, dar suntem sinceri unii cu alții.

Uneori mă întreb: dacă n-aș fi avut credință și n-aș fi găsit puterea să mă rog atunci când totul părea pierdut, oare unde aș fi fost azi? Poate că adevărata minune e curajul de a nu renunța niciodată la speranță… Voi ce credeți? Ați trecut vreodată printr-un moment în care doar credința v-a ținut pe linia de plutire?