O viață pentru două inimi: Povestea mea și a Iuliei

— Nu poți să faci asta, Gabriel! Nu pentru o străină! vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde mirosul de cafea proaspătă se amesteca cu tensiunea din aer. Tata stătea la masă, cu mâinile împreunate, privindu-mă ca și cum aș fi anunțat că vreau să plec pe altă planetă.

Aveam 32 de ani atunci, și viața mea era, dacă nu liniștită, măcar previzibilă: muncă la service-ul auto din cartier, serile la bere cu prietenii, discuții banale despre politică și fotbal. Dar totul s-a schimbat când am citit pe Facebook povestea Iuliei: o femeie de 28 de ani, din Ploiești, diagnosticată cu insuficiență renală cronică. Avea nevoie urgentă de un transplant. Nu avea frați, părinții ei muriseră într-un accident cu ani în urmă. Era singură.

Nu știu ce m-a împins să îi scriu. Poate faptul că și eu pierdusem pe cineva drag din cauza unei boli rare – sora mea, Anca, care murise la 17 ani. Poate dorința de a face ceva bun, ceva care să conteze. Sau poate doar nevoia de a simți că pot schimba destinul cuiva.

— Gabriel, te rog, gândește-te bine! E riscant! Ce te faci dacă pățești ceva? a continuat mama, cu ochii umezi.

— Mamă, dacă ar fi fost Anca în locul ei? Ce ai fi vrut să facă altcineva pentru ea?

A tăcut. Și-a șters ochii cu colțul șorțului și a ieșit din bucătărie.

Așa a început totul. Am făcut analizele, am trecut prin interviuri cu psihologi și medici. Iulia era tăcută la început. Ne-am întâlnit prima dată la Fundeni, în sala de așteptare. Avea părul prins într-o coadă subțire și ochii mari, verzi, plini de teamă și speranță.

— De ce faci asta? m-a întrebat încet, fără să mă privească direct.

— Pentru că pot. Pentru că vreau să trăiești.

A zâmbit trist. Am simțit atunci că între noi s-a creat o legătură invizibilă.

Operația a fost un succes. M-am trezit cu o durere surdă în partea stângă și cu Iulia lângă mine, ținându-mi mâna.

— Mulțumesc, Gabriel. Nu am cuvinte…

— Nu trebuie să spui nimic. Să fii bine, atât vreau.

Lunile au trecut. Ne-am apropiat fără să ne dăm seama. Mergeam împreună la control, beam cafea în parcarea spitalului, vorbeam despre orice: despre copilăria ei la țară, despre visele mele neîmplinite. Într-o seară ploioasă de aprilie, am rămas la ea acasă după ce i-am adus niște medicamente.

— Ți-e frică? am întrebat-o privind-o cum își aranjează pastilele pe masă.

— Nu mai am voie să-mi fie frică. Am primit o a doua șansă. Datorită ție.

Am simțit atunci ceva ce nu mai simțisem de mult: liniște. Și poate… iubire? Dar viața nu e niciodată simplă.

Familia mea nu a acceptat niciodată pe deplin decizia mea. Tata s-a îmbolnăvit la scurt timp după operație – infarct miocardic. Mama mă acuza că l-am „omorât cu grija”. Fratele meu mai mic, Radu, nu mi-a mai vorbit luni întregi.

— Tu ai ales o străină în locul familiei! mi-a strigat într-o seară când l-am întâlnit întâmplător la supermarket.

— Nu e vorba de alegere! E vorba de viață!

— Viața cui? A noastră sau a ei?

Am plecat fără să-i răspund. M-am simțit vinovat și gol pe dinăuntru.

Cu Iulia lucrurile au devenit complicate. După un an, relația noastră s-a transformat într-o poveste de dragoste timidă – plimbări prin Herăstrău, seri cu filme vechi și discuții despre viitor. Dar presiunea era prea mare. Ea simțea că trebuie să fie recunoscătoare mereu; eu simțeam că nu pot cere nimic în schimb.

— Gabriel, nu pot trăi cu gândul că-ți datorez totul… mi-a spus într-o noapte când ploua torențial afară.

— Nu-mi datorezi nimic! Eu am ales asta!

— Dar eu nu pot iubi pe cineva din datorie…

Am tăcut mult timp după aceea. Ne-am îndepărtat încet-încet. Ea s-a mutat la Cluj pentru un job nou; eu am rămas în București, încercând să-mi repar relația cu familia – fără prea mult succes.

Au trecut ani de atunci. Iulia trăiește, e bine – uneori mai vorbim la telefon, scurt și politicos. Familia mea încă poartă cicatricile acelei decizii; tata nu mai e printre noi, iar Radu abia dacă mă salută la mesele de Crăciun.

M-am întrebat adesea dacă am făcut bine sau rău. Dacă un gest de altruism poate distruge ceea ce iubești cel mai mult. Dacă merită să salvezi un străin cu prețul propriei familii.

Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că viața e făcută din alegeri imposibile și din iubiri care nu pot fi duse până la capăt.

Oare voi fi vreodată iertat? Sau poate întrebarea corectă e: pot eu să mă iert pe mine însumi?