„Mama a sunat să spună că vin rudele, de data aceasta nu am putut să tac”

Roxana stătea la fereastra bucătăriei, privirea ei pierdută în câmpurile întinse care înconjurau casa copilăriei sale. Soarele apunea, aruncând o lumină aurie care ar fi trebuit să fie frumoasă, dar pentru ea, doar sublinia izolarea sa. Se întorsese în micul său oraș natal din România acum șase luni, după ce sănătatea tatălui său a început să se deterioreze. Roxana, fiind singura soră necăsătorită, a simțit obligația nespusă de a se întoarce și de a-și ajuta părinții în vârstă.

Telefonul a sunat, spărgând liniștea serii. Era mama ei, Elena.

„Roxana, mătușa Silvia și unchiul Ion vin mâine cu copiii lor. Vor sta peste weekend,” vocea Elenei era veselă, fără să observe groaza care o umpluse instantaneu pe Roxana.

„Bine, mamă,” a răspuns Roxana, încercând să-și păstreze vocea neutră. A închis telefonul și s-a sprijinit de blatul bucătăriei, mintea îi era plină de gânduri. Ultimul lucru pe care îl dorea era o casă plină de rude. Vorbăria constantă, copiii care alergau, gătitul și curățenia fără sfârșit – era prea mult. Dar de data aceasta, a decis, nu va mai suporta în tăcere.

A doua zi, Roxana s-a trezit devreme și a început să pregătească camerele pentru oaspeți. Fratele ei, Radu, care locuia în orașul vecin, a venit să ajute. „Știi, ai putea să le spui că este prea mult pentru tine,” a sugerat el în timp ce întindeau cearșafuri proaspete pe paturi.

„Știu, dar știi cum e mama. Ar fi devastată dacă aș spune ceva,” a oftat Roxana.

Așa cum era de așteptat, sosirea mătușii Silvia, a unchiului Ion și a celor trei copii zgomotoși ai lor a dat casa peste cap. Copiii țipau și alergau prin holuri, iar Silvia și Ion o bombardau pe Roxana cu întrebări despre viața ei personală, în special de ce era încă necăsătorită la vârsta ei.

Până sâmbătă seara, Roxana simțea că îi fuge răbdarea. În timpul cinei, când a început un alt rând de întrebări intruzive, ceva în ea a cedat. „Putem să nu mai vorbim despre viața mea personală?” a izbucnit ea. Masa a tăcut brusc. Furculița Silviei a rămas suspendată în aer, ochii ei larg deschiși de șoc.

„Îmi pare rău, dar nu mai pot suporta asta. M-am întors aici să-i ajut pe mama și pe tata, nu să fiu interogată sau plânsă pentru că nu trăiesc viața pe care credeți că ar trebui să o am,” a continuat Roxana, vocea ei tremurând.

Restul mesei a trecut într-o tăcere inconfortabilă. După cină, Roxana s-a retras în camera ei, inima bătându-i cu putere. Își exprimase gândurile, dar la ce cost?

A doua zi dimineața, Roxana a găsit-o pe mama ei în bucătărie, ochii îi erau roșii de la plâns. „De ce ai trebuit să spui acele lucruri, Roxana? Acum toată lumea este supărată,” a spus Elena, vocea ei plină de dezamăgire.

Stomacul Roxanei se învârtea de vinovăție. „Îmi pare rău, mamă. Nu am vrut să rănesc pe cineva. Pur și simplu nu mai puteam să pretind că totul era în regulă.”

Mama ei nu a răspuns, iar restul zilei a trecut cu conversații minime. Când Silvia și Ion au plecat, au oferit la revedere seci, evitând privirea Roxanei.

În săptămânile următoare, relația Roxanei cu rudele ei a devenit tensionată. Apelurile telefonice au devenit mai rare, iar întâlnirile familiale vesele care odată îi marchează viața erau acum umbrite de un curent de resentimente.

Roxana sperase că exprimarea gândurilor ei ar aduce o oarecare ușurare, dar în schimb, doar a adâncit sentimentul ei de izolare. Pe măsură ce privea apusul soarelui de la fereastra bucătăriei, câmpurile aurii nu mai păreau opresive, ci mai degrabă un reflector al singurătății ei – un memento al costului onestității ei într-o lume în care tăcerea era adesea calea mai ușoară.