„Într-o zi, Aria a observat-o pe soacra ei stând deasupra bebelușului ei cu o fotografie a soțului ei când era copil”: Aria a rămas fără cuvinte

Aria a apreciat întotdeauna plimbările de dimineață în parcul local, mai ales de când s-a născut fiul ei, Brian. Aerul proaspăt și foșnetul blând al frunzelor ofereau un fundal perfect pentru gândurile ei și îi asigurau lui Brian un somn liniștit. Ca mamă nouă, Aria găsea aceste plimbări terapeutice, o scurtă evadare din responsabilitățile copleșitoare de acasă.

Într-o dimineață anume, parcul era mai aglomerat ca de obicei. Aria observa mulțimea obișnuită de părinți și bunici, fiecare cu cărucioarele lor, unii mergând vioi, alții amblând încet pe alei. Era o comunitate de experiențe comune, cu semne de înțelegere tăcute schimbate între adulți deasupra capetelor copiilor lor adormiți.

Pe măsură ce Aria împingea căruciorul lui Brian pe traseul ei preferat, mărginit de stejari bătrâni, a zărit-o pe soacra ei, Madalina, în depărtare. Madalina stătea nemișcată, cu ochii ațintiți asupra a ceva din mâinile ei. Curioasă, Aria a îndreptat căruciorul spre ea.

Apropiindu-se de Madalina, Aria a salutat-o cu un zâmbet, dar zâmbetul i-a șovăit când a observat expresia de pe fața soacrei. Era un amestec de nostalgie și tristețe, o vedere neobișnuită pe fața de obicei veselă a soacrei ei. În mâinile Madalinei era o fotografie veche, decolorată.

„Bună dimineața, Madalina. Totul este în regulă?” a întrebat Aria, privind fotografia. Era o imagine cu soțul ei, Albert, când era băiat, râzând sub soarele strălucitor, cu trăsături care îi oglindesc pe cele ale lui Brian.

Madalina a ridicat privirea, cu ochii ușor în lacrimi. „Oh, Aria, bună dimineața. Mă uitam la această fotografie cu Albert. Știi, Brian seamănă atât de mult cu el la vârsta asta.”

Aria a dat din cap, înțelegând sentimentul. „Da, seamănă, nu-i așa? Albert era un copil atât de drăguț.”

Madalina a oftat, privirea ei întorcându-se la fotografie. „Da, era. Și plin de viață. E doar că…” Vocea ei a pălit pe măsură ce se uita la Brian, dormind liniștit.

„E doar ce?” a încurajat Aria blând, simțind distressul soacrei.

Madalina a ezitat, apoi vocea i-a coborât la un șoaptă. „E doar că uneori mă tem că istoria s-ar putea repeta.”

Confuză, Aria a întrebat, „Ce vrei să spui?”

Madalina a respirat adânc. „Când Albert avea cam vârsta lui Brian, a fost foarte bolnav. A fost o perioadă dificilă. Aproape l-am pierdut.”

Aria a simțit un fior rece pe șira spinării. Nu auzise niciodată această poveste înainte. Albert nu și-a menționat niciodată boala din copilărie.

Văzând privirea alarmată a Ariei, Madalina a încercat rapid să o asigure. „Oh, dar nu-ți face griji, draga mea. Albert a trecut peste, evident. E doar o grijă de bunică, știi. Văzându-l pe Brian așa de asemănător cu el îmi aduce aminte acele momente.”

Aria a încercat să zâmbească, dar inima îi era grea cu gândul. Restul plimbării lor a fost tăcut, fiecare pierdut în propriile gânduri. Aria nu putea să scape de neliniștea care s-a așezat peste ea. Imaginea feței inocente și adormite a lui Brian se împletea cu frica de necunoscut.

Plimbarea s-a încheiat mai devreme decât de obicei. Pe când se despărțeau, Madalina a îmbrățișat-o strâns pe Aria. „Ai grijă de el,” a șoptit ea.

Aria a dat din cap, împingând căruciorul înapoi acasă, mintea îi era plină de griji despre boli și natura fragilă a vieții. Bucuria dimineții a fost umbrită de greutatea a ceea ce ar putea fi, o umbră aruncată asupra viitorului de trecut.