„Doar Tu Poți Să-i Ții Sub Control,” îi Spune Fiul Tatălui

În inima unui cartier suburban agitat din București, era un parc care era atât un sanctuar, cât și un câmp de luptă pentru părinți. Era un loc unde copiii își puteau elibera energia debordantă și unde părinții puteau să se relaxeze pentru o clipă, sau cel puțin să încerce. Pentru Andrei, un tată singur al unor gemeni băieți, parcul era un loc deopotrivă temut și necesar.

În fiecare sâmbătă dimineața, Andrei își ducea gemenii de șapte ani, Alex și Mihai, la parc. Băieții erau o forță a naturii, cu niveluri de energie care păreau să sfideze legile fizicii. Aleargau mai repede decât vântul, se cățărau mai sus decât părea sigur și țipau mai tare decât orice alți copii din jur. Anticile lor atrăgeau adesea atenția altor părinți, unii amuzați, alții mai puțin.

„Tată, uite la mine!” striga Alex de pe vârful toboganului, în timp ce Mihai era deja la jumătatea unui copac, zâmbind ca o pisică de Cheshire. Inima lui Andrei bătea cu putere în timp ce încerca să-i supravegheze pe amândoi simultan. Era ca și cum ar fi încercat să jongleze cu torțe aprinse în timp ce mergea pe un monociclu.

Cei din parc ajunseseră să-l recunoască pe Andrei și pe băieții lui. Unii îi ofereau zâmbete pline de simpatie, în timp ce alții șușoteau între ei, aruncând priviri critice în direcția lui. Andrei se obișnuise cu asta, dar nu era mai ușor.

Într-o sâmbătă anume, lucrurile au luat o întorsătură neplăcută. Parcul era neobișnuit de aglomerat, plin de familii care se bucurau de ziua caldă de primăvară. Alex și Mihai erau într-o formă rară, nivelurile lor de energie părând dublate de prezența atâtor potențiali parteneri de joacă.

În timp ce Andrei încerca să țină pasul cu ei, a observat un grup de copii mai mici jucându-se liniștiți cu jucăriile lor lângă nisipar. A privit cu groază cum Alex și Mihai se îndreptau spre ei ca niște tornade miniaturale, inconștienți de haosul pe care erau pe cale să-l provoace.

„Băieți, încetiniți!” a strigat Andrei, dar era prea târziu. Gemenii s-au izbit de grup ca două tornade miniaturale, trimițând jucăriile zburând și copiii fugind în toate direcțiile. Plânsete au izbucnit din partea copiilor surprinși în timp ce părinții lor s-au grăbit să-i consoleze.

Fața lui Andrei s-a înroșit de jenă în timp ce se grăbea să-și ceară scuze. „Îmi pare foarte rău,” repeta el, încercând să adune jucăriile împrăștiate și să liniștească copiii supărați. Ceilalți părinți erau politicoși dar clar iritați, privirile lor transmițând un amestec de simpatie și iritare.

După ceea ce a părut o eternitate, Andrei a reușit să-și extragă băieții din situație și să-i conducă într-un colț mai liniștit al parcului. S-a aplecat în fața lor, încercând să-și păstreze vocea calmă în ciuda frustrării sale.

„Băieți, trebuie să fiți mai atenți,” le-a spus ferm. „Nu puteți să vă izbiți așa de oameni.”

Alex și Mihai l-au privit cu ochi mari, entuziasmul lor anterior fiind înlocuit de vinovăție. „Ne pare rău, tată,” a mormăit Mihai, lovind pământul cu pantoful.

Andrei a oftat, mângâindu-le părul cu afecțiune în ciuda exasperării sale. „Știu că vă pare rău. Doar încercați să vă amintiți data viitoare.”

Când au plecat din parc în acea zi, Andrei nu a putut scutura sentimentul de inadecvare care se așezase peste el. Își iubea băieții mai mult decât orice pe lume, dar gestionarea lor părea uneori o provocare insurmontabilă. Se întreba dacă face destul, dacă este prea indulgent sau prea strict.

În acea noapte, când i-a băgat pe Alex și Mihai la culcare, aceștia l-au privit cu ochi somnoroși. „Tată,” a spus Alex încet, „tu ești singurul care ne poate ține sub control.”

Andrei a zâmbit slab la cuvintele fiului său, dar în interior simțea o urmă de îndoială. Și-ar fi dorit să poată crede asta el însuși.