„Ajung Acasă și Tu Îmi Dai Bebelușul: Ce Ai Făcut Toată Ziua?” se Întreabă Andrei

Pe măsură ce ușa de la intrare scârțâia deschizându-se, Andrei pășea în haosul familiar al casei sale după o zi lungă la birou. Jucăriile erau împrăștiate pe podeaua din sufragerie, iar sunetul slab al unui desen animat se auzea în fundal. Maria, soția lui, ridică privirea de pe canapea, unde îl alăpta pe fiul lor de șase luni, Mihai.

„În sfârșit ai ajuns acasă,” oftă Maria, vocea ei fiind un amestec de ușurare și epuizare. „Uite, e rândul tău,” spuse ea, punându-i ușor bebelușul somnoros în brațe lui Andrei.

Andrei, deja copleșit, nu-și putea ascunde frustrarea. „Ce ai făcut toată ziua?” întrebă el, tonul său fiind mai acuzator decât intenționase.

Ochii obosiți ai Mariei se întâlniră cu ai lui. „Am avut grijă de Mihai,” răspunse ea tăios. „Nu e atât de ușor cum pare. Poate ar trebui să încerci și tu.”

Remarca a atins un nerv sensibil. „Bine, de ce nu facem schimb mâine? Tu mergi la muncă și eu rămân acasă cu el. Să vedem cât de greu e cu adevărat,” replică Andrei.

A doua zi dimineață, Maria plecă spre biroul lui Andrei, cu un amestec de neliniște și entuziasm în pași. Între timp, Andrei se simțea încrezător în timp ce îi făcea cu mâna la revedere. Cât de greu putea fi?

Dimineața a început destul de bine. Mihai era vesel și jucăuș, iar Andrei simțea că are totul sub control. Chiar a reușit să spele vasele de la micul dejun și să pună o mașină de rufe la spălat. Dar pe măsură ce orele treceau, Mihai devenea tot mai agitat. Plânsetele lui deveneau mai puternice și cerințele mai frecvente.

Până la prânz, Andrei era epuizat. Mihai refuza să doarmă, rufele erau uitate și acum miroseau a mucegai, iar prânzul era o serie de piureuri respinse și lapte vărsat. Casa, odată ordonată dimineața, arăta ca o scenă de devastare.

Andrei verifica ceasul la fiecare câteva minute, numărând orele până când Maria avea să se întoarcă. A încercat totul pentru a-l liniști pe Mihai – jucării, cântece, o plimbare în jurul blocului – dar nimic nu funcționa pentru mult timp. Epuizarea se instala și răbdarea lui Andrei se subția.

Când Maria a intrat în sfârșit pe ușă în acea seară, l-a găsit pe Andrei stând pe podea, ținându-l pe Mihai care plângea, amândoi acoperiți cu ceea ce părea a fi morcov pasat. Casa era în dezordine, iar Andrei se uită la ea cu o expresie de înfrângere.

„Nu pot face asta,” a recunoscut el, vocea lui tremurând. „Nu aveam idee cât de greu era.”

Maria l-a luat pe Mihai în brațe, fața ei înmuiindu-se în timp ce îl legăna ușor. „E greu, nu-i așa?” spuse ea, nu ca un „ți-am spus eu”, ci ca o simplă recunoaștere a realității ei zilnice.

Andrei a dat din cap, aroganța lui de mai devreme fiind înlocuită de un respect nou găsit pentru ceea ce făcea Maria în fiecare zi. „Îmi pare rău,” murmură el. „Pur și simplu nu am înțeles.”

Maria zâmbi slab, epuizată după ziua ei la birou, care nici ea nu fusese ușoară. „Hai să încercăm să ne ajutăm mai mult,” sugeră ea.

Andrei a fost de acord, dar tensiunea dintre ei nu s-a risipit în acea noapte. Amândoi se întrebau dacă o singură zi putea schimba cu adevărat ceva sau dacă resentimentele acumulate din eforturi nerecunoscute și lupte nespuse erau prea adânci pentru a fi vindecate.