Lumina din întuneric: Cum am găsit speranța când totul părea pierdut

— Nu vreau să aud scuze, Vlad! Ai promis că vii acasă devreme, iar mama ta are nevoie de tine! vocea tatălui meu răsuna în telefon, tăioasă ca o lamă. Eram pe banca din fața blocului, cu mâinile înghețate și ochii roșii de la plâns. În acea seară, lumea mea s-a prăbușit: mama fusese diagnosticată cu cancer la sân. Aveam 22 de ani și simțeam că nu mai am aer.

Nu știam cum să reacționez. Am închis telefonul fără să răspund. M-am uitat la cerul negru, încercând să găsesc o stea, un semn, orice. Dar nu era nimic. Doar frig și întuneric. M-am ridicat greu și am urcat scările spre apartamentul nostru mic din cartierul Militari. Înăuntru, mama stătea pe canapea, cu o pătură pe umeri și ochii pierduți. Tata se plimba nervos prin cameră.

— Vlad, vino aici, a spus ea încet. M-am așezat lângă ea și mi-a luat mâna. — O să fie greu, dar trebuie să fim împreună. Să nu te îndoiești niciodată de Dumnezeu, chiar dacă nu înțelegi de ce ni se întâmplă asta.

Am simțit cum mă cuprinde furia. Cum să nu mă îndoiesc? De ce tocmai mama? De ce noi? Tata a început să vorbească despre bani, despre tratamente, despre rude care ar putea ajuta. Eu nu auzeam nimic. M-am ridicat brusc și am ieșit din casă.

Pe scara blocului m-am întâlnit cu Irina, vecina mea și cea mai bună prietenă încă din liceu.

— Vlad, ce s-a întâmplat? Ești alb la față ca varul!

I-am spus totul printre lacrimi. M-a luat în brațe și m-a ținut strâns.

— Hai la mine. Bem un ceai și vorbim.

La ea acasă mirosea a scorțișoară și a pâine caldă. Mama Irinei ne-a adus ceai și ne-a lăsat singuri.

— Vlad, nu ești singur. Știi că poți conta pe mine, nu?

— Nu știu dacă mai cred în nimic, Irina. Mama zice să mă rog, dar mi se pare inutil…

Irina m-a privit blând:

— Și eu am avut momente când am simțit că Dumnezeu m-a uitat. Dar poate tocmai atunci trebuie să ne rugăm mai mult. Hai să încercăm împreună.

Am închis ochii și am rostit o rugăciune simplă, cu voce tremurată. Nu s-a întâmplat nimic miraculos, dar pentru prima dată în acea zi am simțit că nu sunt complet singur.

Zilele următoare au fost un carusel de emoții: vizite la spital, discuții cu doctori care vorbeau prea repede și prea rece, certuri între tata și mine despre bani și decizii medicale. Tata devenise irascibil, iar eu mă simțeam vinovat că nu pot face mai mult.

Într-o seară, după ce mama a adormit epuizată de chimioterapie, tata a izbucnit:

— Tu nu vezi că totul cade pe mine? Tu ai timp de prieteni și de plimbări! Eu trebuie să rezolv tot!

— Nu e adevărat! Și eu sufăr! strigam eu, lacrimile curgându-mi pe obraji.

— Atunci arată-mi! Fii bărbat! Ajută-ți mama!

Am trântit ușa și am fugit din nou la Irina. Ea m-a ascultat fără să mă judece.

— Vlad, poate ar trebui să vorbești cu cineva de la biserică. Poate te ajută să-ți găsești liniștea.

Nu eram convins, dar într-o duminică dimineață am intrat timid în biserica din cartier. Preotul părea că vorbește direct cu mine:

— Dumnezeu nu ne promite o viață fără suferință, dar ne promite că nu vom fi singuri niciodată.

Am început să merg regulat la slujbe și să mă rog acasă cu mama. Încet-încet, relația cu tata s-a schimbat. Am început să vorbim mai mult, să ne susținem reciproc. Prietenii mei au venit des la noi, aducând mâncare sau doar o vorbă bună.

Au trecut luni grele: operații, tratamente, speranțe spulberate și apoi reaprinse. Într-o zi, mama mi-a spus:

— Vlad, indiferent ce se va întâmpla cu mine, vreau să știi că Dumnezeu te iubește și că trebuie să ai grijă de tine și de tata.

Am plâns amândoi mult timp în acea seară. Dar ceva s-a schimbat în mine: am început să văd lumina printre umbre. Am învățat să mă bucur de fiecare zi cu mama, de fiecare zâmbet sau glumă spusă la masă.

După un an lung și greu, doctorii au spus că boala e în remisie. Nu știu dacă a fost un miracol sau doar noroc, dar știu sigur că fără credință și fără sprijinul celor dragi n-aș fi rezistat.

Acum mă uit înapoi și mă întreb: oare câți dintre noi uităm cât de important e să avem speranță chiar când totul pare pierdut? Oare cât de mult ne poate schimba o rugăciune spusă din suflet?