Irina, între datorie și demnitate: Povestea unei alegeri imposibile

— Nu pot să cred că ai pus fața de masă asta ieftină pe masă, Irina! În Italia, nici la gunoi nu ar ajunge așa ceva!

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc, nu de rușine, ci de furie. Mătușa lui Vlad, Irina — da, purtăm același nume, ironic, nu? — stătea în mijlocul sufrageriei noastre mici din cartierul Militari, cu o privire tăioasă, de parcă ar fi evaluat o cameră de hotel de două stele. Vlad, soțul meu, se fâstâcea pe lângă ea, încercând să-i ia bagajul, dar ea îl ignora complet.

— Irina, poate vrei să te odihnești după drum. Ești obosită, nu? am încercat eu, cu vocea tremurândă.

— Nu, dragă, nu sunt obosită. Sunt doar șocată. Cum poți trăi așa? Și copilul unde e? Sper că nu-l lași să mănânce pe canapeaua asta veche!

M-am uitat la Vlad, căutând sprijin. El a evitat privirea mea. Știam că pentru el, mătușa era ca o a doua mamă. O idolatriza pentru că plecase în Italia și trimisese bani acasă ani la rând. Dar eu? Eu eram doar fata de la țară care nu se ridica la standardele ei.

— Irina, te rog… am început eu, dar ea m-a întrerupt.

— Nu-mi spune că ai gătit tu sarmalele astea! În Italia, lumea mănâncă sănătos, nu porcării din astea grase. Și ce-i cu perdelele astea? Parcă suntem la azil!

Am simțit cum mă sufoc. Am crescut cu respectul pentru bătrâni, dar și cu demnitate. Tata mereu spunea: „Nu lăsa pe nimeni să-ți calce sufletul în picioare.” Dar ce să fac când sufletul meu era deja zdrobit?

Seara, după ce Vlad a dus-o pe mătușa în camera de oaspeți, am izbucnit:

— Vlad, nu pot să o mai suport! Ne umilește în casa noastră!

El a oftat adânc:

— E bătrână, Irina. Așa e ea. Trebuie să avem răbdare. A făcut multe pentru familia mea…

— Dar pentru noi? Pentru mine? Eu ce sunt aici?

A doua zi dimineață, mătușa a început din nou. A găsit un fir de praf pe mobilă și a făcut un scandal monstru. Apoi a început să-i spună fiului nostru, Luca, că ar trebui să vorbească doar în italiană dacă vrea să ajungă cineva în viață. Copilul s-a retras speriat în camera lui.

La prânz, când am pus masa, a început să râdă:

— Ce-i cu ciorba asta? În Italia se gătește altfel! Și tu, Vlad, te-ai îngrășat. Nu vezi ce nevastă ai?

Atunci am simțit că nu mai pot. M-am ridicat și am spus cu voce tare, tremurând:

— Irina, îmi pare rău, dar nu mai pot accepta să ne vorbești așa. Dacă nu poți respecta casa și familia noastră, te rog să pleci.

A urmat o tăcere apăsătoare. Vlad s-a uitat la mine ca și cum nu mă recunoștea. Mătușa a început să plângă teatral:

— Asta-i recunoștința după tot ce am făcut pentru voi? Mă dați afară ca pe un câine!

— Nu te dau afară, dar nu pot să accept să ne umilești. Te rog să pleci.

A doua zi dimineață, Vlad a dus-o la gară. Nu mi-a spus niciun cuvânt. Seara, casa era pustie. Luca nu înțelegea de ce tata nu mai vorbea cu mine. Eu stăteam pe marginea patului și mă întrebam dacă am făcut bine.

Au trecut săptămâni. Vlad era tot mai rece. Mama m-a sunat și mi-a spus că lumea vorbește în sat că sunt o femeie rea, că am dat afară o bătrână din familie. Mă simțeam ca și cum toată lumea mă judeca.

Într-o seară, Vlad a izbucnit:

— Nu trebuia să faci asta! Ai distrus familia!

— Familia noastră sau familia ta? am întrebat eu, cu lacrimi în ochi.

— Nu înțelegi… fără ea, n-am fi avut nimic!

— Dar cu ea, n-avem liniște!

Am rămas singură în bucătărie, privind la fața de masă „ieftină”, pe care o primisem de la mama la nuntă. Am atins-o cu mâna și am simțit căldura copilăriei mele. Poate nu era din Italia, dar era a mea.

Acum, după luni de zile, Vlad încă nu m-a iertat. Luca mă întreabă mereu de ce tata e trist. Eu mă întreb dacă am făcut bine. Oare e mai important să păstrezi aparențele și să accepți umilința sau să-ți aperi demnitatea, chiar dacă asta înseamnă să rămâi singur?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar vă întreb pe voi: ce ați fi făcut în locul meu? E vina mea că am ales liniștea sufletului meu în locul păcii de suprafață?