Între Credință și Durere: Povestea Mea cu Cancerul

— Nu vreau să mă duc la spital azi, Lucian. Nu mai pot. Nu mai suport mirosul ăla de dezinfectant, privirile goale ale celorlalți pacienți, acele… totul!

Vocea mea răsună spartă în bucătăria mică, unde soarele de octombrie abia pătrunde printre storurile trase. Lucian mă privește neputincios, cu ochii lui albaștri, obosiți de atâtea nopți nedormite. Își strânge mâinile pe cana de ceai, încercând să-și ascundă tremurul.

— Maria, știu că e greu. Dar trebuie să mergem. Pentru tine. Pentru noi.

Îl urăsc pentru că are dreptate. Îl urăsc pentru că nu poate simți ce simt eu: frica aia care mă paralizează, gustul metalic din gură după fiecare ședință de chimioterapie, rușinea când mă uit în oglindă și văd cum părul mi se subțiază pe zi ce trece. Dar îl iubesc pentru că nu pleacă. Pentru că nu mă lasă singură.

Când am primit diagnosticul, lumea mea s-a prăbușit într-o secundă. Aveam 34 de ani, o carieră decentă la o editură din București, un soț care mă iubea și o fetiță de șase ani, Ilinca, care încă mai credea că mami poate orice. Mama a venit imediat din Pitești, cu valiza ei veche și cu o Biblie sub braț. Tata a rămas acasă, supărat că nu l-am anunțat primul.

— E păcat să te gândești la ce-i mai rău, Maria! Dumnezeu nu dă nimănui mai mult decât poate duce! îmi spunea mama în fiecare seară, când mă rugam să adorm fără coșmaruri.

Dar eu nu mai credeam în nimic. Nici în Dumnezeu, nici în doctori, nici măcar în mine. În prima zi de chimioterapie am plâns ca un copil. Lucian mi-a ținut mâna tot timpul. În salonul acela alb, unde femeile își ascundeau capetele sub baticuri colorate și bărbații stăteau stingheri pe scaunele de lângă pat, am simțit pentru prima dată că nu sunt singură în suferință.

— O să trecem și peste asta, mi-a șoptit Lucian la ureche.

Dar acasă era altfel. Mama și Lucian se certau aproape zilnic. Ea voia să mă duc la mănăstire, el insista să urmez tratamentul recomandat de doctori.

— Nu vezi că o otrăvesc cu chimicale? striga mama într-o seară.
— Nu vezi că fără tratament moare? îi răspundea Lucian cu voce joasă, dar tăioasă.

Ilinca se ascundea sub masă când începeau să țipe unul la altul. Eu stăteam pe canapea, cu ochii închiși, încercând să-mi imaginez o lume în care nu există cancer.

Într-o noapte, după a treia ședință de chimioterapie, am avut un vis ciudat: eram într-o biserică veche, plină de lumânări aprinse. M-am trezit plângând și am simțit pentru prima dată nevoia să mă rog. Nu pentru vindecare, ci pentru liniște.

A doua zi dimineață i-am spus mamei:
— Hai la biserică.

Am stat amândouă pe băncuța rece și am ascultat slujba fără să scot un cuvânt. Mama plângea încet lângă mine. Când am ieșit afară, m-a luat de mână și mi-a spus:
— Dumnezeu te iubește, Maria. Și eu te iubesc.

Nu știu dacă a fost credința sau doar dorința disperată de a găsi un sens suferinței mele, dar din ziua aceea am început să sper din nou. Am continuat tratamentul, chiar dacă fiecare ședință era un chin. Lucian venea cu mine de fiecare dată. Mama gătea supe și făcea ceaiuri din plante aduse de la mănăstire. Tata a venit într-o zi pe neașteptate și mi-a adus o iconiță veche:

— S-o ții lângă tine când ți-e greu.

Ilinca desena inimioare pe post-it-uri și le lipea pe oglinda din baie: „Mami e cea mai puternică!” „Te iubesc!”

Au fost zile când voiam să renunț la tot: la tratament, la speranță, la viață. Dar nu puteam să-i las pe ei singuri. Nu puteam s-o las pe Ilinca fără mamă.

Într-o seară, după ce mama și Lucian s-au certat iar despre credință și medicină, am izbucnit:
— Nu mai pot! Nu vreau să vă mai aud certându-vă! Am nevoie de voi amândoi! Am nevoie să fiți o echipă!

S-au uitat unul la altul rușinați. Din ziua aceea au încercat să se suporte mai bine. Mama venea cu mine la biserică duminica, Lucian mă ținea de mână la spital lunea.

Au trecut șase luni de tratament. Am pierdut tot părul, am slăbit zece kilograme și am învățat să trăiesc cu frica recidivei. Dar am câștigat ceva ce nu credeam că voi avea vreodată: liniște. Am învățat să mă rog din nou, dar și să cred în știință. Să-mi iubesc familia chiar și atunci când nu sunt perfectă sau sănătoasă.

Acum stau pe aceeași canapea unde plângeam înainte și mă uit la Ilinca cum desenează fluturi pe perete. Mama citește Biblia în colțul ei preferat, iar Lucian îmi zâmbește obosit din bucătărie.

Mă întreb uneori: Oare câți dintre noi găsim puterea să mergem mai departe atunci când totul pare pierdut? Și cât contează credința — fie ea în Dumnezeu sau în oameni — atunci când viața ne pune la încercare?