Weekendul cu socrii: Sunt doar o menajeră în propria mea casă?

— Maria, ai pus sare în ciorbă? O aud pe soacra mea, doamna Stancu, chiar înainte să apuc să-mi dau jos șorțul. E sâmbătă dimineață, ora 9, iar eu deja simt cum stomacul mi se strânge. Soțul meu, Radu, stă pe canapea cu tatăl lui, discutând despre meciul de aseară, în timp ce eu mă învârt prin bucătărie, încercând să țin pasul cu cerințele care par să nu se mai termine.

— Da, am pus, răspund, încercând să-mi maschez oboseala. — Poate ar trebui să mai adaugi puțină, zice ea, ridicând din sprânceană. Îmi mușc buza de jos și mă întorc la aragaz. În mintea mea, urlu. În realitate, zâmbesc forțat.

Așa arată fiecare weekend de când ne-am mutat în apartamentul nostru. Socrii vin „în vizită”, dar de fapt, pentru mine, e ca și cum aș fi la muncă. Mă trezesc devreme, fac curat, gătesc, spăl vase, răspund la întrebări incomode despre viața noastră, despre când facem un copil, despre salariul meu, despre orice. Radu nu pare să observe. Pentru el, totul e normal. „Așa e în familie”, îmi spune de fiecare dată când încerc să-i spun că nu mai pot.

— Maria, ai văzut unde am pus telecomanda? mă întreabă Radu, fără să-și ridice ochii din telefon. — Nu, Radu, nu știu, răspund, încercând să nu izbucnesc. Mă simt ca o fantomă în propria mea casă. Nimeni nu mă întreabă dacă am nevoie de ajutor, dacă sunt obosită, dacă vreau să stau și eu jos măcar cinci minute.

Într-o după-amiază, după ce am strâns masa și am spălat ultimele farfurii, mă așez pe marginea patului, cu capul în mâini. Aud râsete din sufragerie. Soacra mea povestește ceva despre vecina de la etajul trei, iar socrul meu râde zgomotos. Radu îi aprobă din când în când. Eu nu exist. Sunt doar cea care aduce cafeaua, cea care șterge firimiturile, cea care nu are voie să spună „nu”.

Îmi amintesc de mama mea, cum mă avertiza înainte de nuntă: „Ai grijă, Maria, să nu te pierzi pe tine. Să nu ajungi să trăiești doar pentru alții.” Atunci am râs. Acum, cu mâinile crăpate de la detergent și ochii roșii de oboseală, nu mai râd deloc.

Într-o seară, după ce socrii au plecat, m-am prăbușit pe canapea. Radu s-a uitat la mine, mirat:

— Ce ai, Maria? Ești supărată?

— Nu mai pot, Radu. Simt că nu mai sunt eu. În fiecare weekend, mă transform într-o menajeră. Nu mă mai bucur de nimic. Nu mai am timp pentru mine, nu mai am timp pentru noi. Tu nu vezi?

A tăcut. S-a uitat la mine ca și cum aș fi vorbit o limbă străină. — Exagerezi, Maria. Sunt părinții mei, nu putem să-i dăm afară. Așa e la noi, trebuie să-i respectăm.

— Dar pe mine cine mă respectă? am întrebat, cu vocea tremurândă. — Eu când mai contez?

A dat din umeri și a plecat la calculator. Am rămas singură, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. M-am simțit atât de mică, atât de neînsemnată. M-am întrebat dacă așa va arăta tot restul vieții mele.

Duminica următoare, am încercat să fac altfel. M-am trezit mai târziu, am lăsat vasele nespălate și m-am așezat la masă cu toți ceilalți. Soacra mea s-a uitat la mine, surprinsă:

— Maria, nu faci cafeaua?

— Nu, azi vreau să stau și eu cu voi, am spus, încercând să-mi păstrez vocea fermă. — Dacă vrea cineva cafea, poate să-și facă singur.

A urmat o tăcere apăsătoare. Radu s-a uitat la mine, apoi la mama lui. Socrul meu a tușit, stânjenit. Pentru prima dată, am simțit că am făcut ceva pentru mine. Pentru prima dată, nu am mai fost invizibilă.

După ce au plecat, Radu a început să se certe cu mine. — Ce-a fost asta, Maria? De ce ai făcut așa?

— Pentru că nu mai pot, Radu! Pentru că nu mai vreau să fiu servitoare în casa mea! Pentru că vreau să fiu respectată!

A ridicat tonul, eu am plâns. Am dormit în camere separate. A doua zi, m-am dus la serviciu cu ochii umflați. Colega mea, Ioana, m-a întrebat ce am pățit. I-am povestit totul, iar ea m-a strâns în brațe. — Maria, trebuie să-ți pui limite. Altfel, o să te pierzi de tot.

Seara, când am ajuns acasă, Radu m-a așteptat în bucătărie. — M-am gândit la ce ai spus. Poate ai dreptate. Poate că am fost prea orb. Dar nu știu cum să schimb lucrurile.

— Începem cu pași mici, i-am spus. — Data viitoare, îi rugăm pe ai tăi să ne anunțe când vin. Și fiecare își face cafeaua singur. Nu mai vreau să fiu singură în bucătărie.

A fost greu. Au urmat certuri, discuții, priviri tăioase din partea soacrei. Dar, încet-încet, am început să-mi recâștig locul în propria casă. Am învățat să spun „nu”, să cer ajutor, să nu mă mai simt vinovată pentru că am nevoie de timp pentru mine.

Uneori, mă întreb dacă nu cumva am greșit. Dacă nu cumva am stricat ceva. Dar apoi mă uit în oglindă și văd o femeie care începe să-și recapete zâmbetul. Oare câte dintre noi trăim așa, în umbră, fără să avem curajul să spunem ce simțim? Oare nu merităm toate să fim văzute, auzite, respectate?