Vizita neașteptată a soacrei mele: O ușă trântită și o tăcere apăsătoare

— Nu pot să cred că nici măcar o cafea nu ai avut bunăvoința să-i oferi mamei mele! vocea lui Radu răsună în bucătăria mică, cu ecou printre cănile goale și firimiturile de pe masă.

M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima bătându-mi nebunește. Încercam să-mi adun gândurile, dar fiecare cuvânt al lui Radu era ca o lovitură. Victoria, soacra mea, tocmai plecase trântind ușa, iar în urma ei rămăsese un aer greu, de reproș și neînțelegeri.

Totul începuse cu două ore mai devreme, când ploaia bătea în geamuri și eu încercam să termin de scris un raport pentru serviciu. Nu mă așteptam la vizite, cu atât mai puțin la Victoria. Când am deschis ușa și am văzut-o, cu umbrela picurând și privirea aceea evaluativă, am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Bună dimineața, Ana! Am trecut pe la piață și m-am gândit să-ți aduc niște mere de la țară. Sunt proaspete, de la sora mea din Bacău.

— Mulțumesc mult, Victoria! Ce surpriză plăcută! am spus, încercând să par cât mai naturală.

A intrat fără să aștepte invitația și s-a așezat direct pe scaunul preferat al lui Radu. Am pus merele pe masă și am întrebat-o dacă vrea ceva de băut. A dat din cap că nu, dar privirea ei s-a oprit prelung pe ibricul de cafea. Am ezitat o clipă, apoi m-am întors la laptop, gândindu-mă că dacă ar fi vrut cafea, ar fi spus clar.

Victoria a început să povestească despre vecina ei care s-a certat cu nora pentru că nu i-a respectat obiceiurile casei. Am simțit aluzia ca un ac sub piele. Am zâmbit forțat și am încercat să schimb subiectul, dar ea tot revenea la cât de important e respectul între generații.

După vreo jumătate de oră, Radu a apărut în pragul bucătăriei. S-a luminat la față când și-a văzut mama.

— Mamă! Ce bine că ai venit! Ai băut cafea?

Victoria a oftat teatral:

— Nu, dragul meu. Nu vreau să deranjez. Ana era ocupată…

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Am vrut să spun ceva, dar m-am abținut. Radu s-a uitat la mine cu reproș.

— Ana, puteai să faci o cafea pentru mama…

— I-am întrebat dacă vrea ceva de băut! am răspuns apăsat.

Victoria s-a ridicat brusc:

— Nu-i nimic, mă duc acasă. Nu vreau să fiu povară.

A luat sacoșa goală și a ieșit fără să mai spună nimic. Ușa s-a trântit cu putere.

Radu a rămas nemișcat câteva secunde, apoi a început să mă certe. Mi-a spus că nu înțeleg cât de mult contează gesturile mici pentru mama lui, că nu fac niciun efort să mă apropii de ea. M-am simțit nedreptățită. De ani de zile încercam să-i fac pe plac Victoriei: îi duceam flori de ziua ei, o sunam să o întreb cum se simte, îi găteam prăjiturile preferate. Dar mereu părea că nu e suficient.

— Radu, nu vezi că orice aș face nu e bine? Dacă îi ofeream cafea fără să mă întrebe, poate zicea că mă bag prea mult în seamă. Dacă nu îi ofer, sunt lipsită de respect. Ce vrei de la mine?

El a dat din umeri:

— Vreau doar să fim o familie normală…

M-am prăbușit pe scaun și am început să plâng. Nu mai puteam. Între mine și Victoria era mereu un zid invizibil, construit din gesturi mici interpretate greșit, din orgolii și tăceri prelungite.

Mi-am amintit prima dată când am cunoscut-o pe Victoria. Eram atât de emoționată! Îmi pregătisem rochia preferată și îi adusesem un buchet de lalele mov. M-a privit lung și mi-a spus:

— Lalelele nu țin mult. Se ofilesc repede.

Atunci am știut că va fi greu să-i câștig încrederea. De fiecare dată când venea la noi acasă, inspecta tot: dacă era praf pe mobilă, dacă mâncarea era destul de sărată sau dacă Radu părea obosit. Îmi dădea sfaturi fără să le cer și făcea comparații cu fosta iubită a lui Radu — „Mirela făcea cea mai bună ciorbă de perișoare!”

Am încercat să mă apropii de ea. Odată i-am cumpărat un șal frumos din banii mei de ziua ei. L-a pus deoparte și nu l-am văzut niciodată purtat. Altă dată am invitat-o la teatru; mi-a spus că are treabă la biserică.

Radu era mereu prins la mijloc. Încerca să le împace pe amândouă, dar sfârșea prin a mă certa pe mine — era mai ușor decât să-i spună mamei lui că exagerează.

În ziua aceea ploioasă, după ce Victoria a plecat trântind ușa, am simțit că nu mai pot continua așa. Am ieșit în ploaie fără umbrelă și m-am dus direct la ea acasă. Am bătut la ușă tremurând.

— Victoria, putem vorbi?

M-a privit surprinsă.

— Ce vrei?

— Vreau să știu ce pot face ca să fie bine între noi. Simt că orice gest al meu e greșit interpretat. Poate nu sunt nora perfectă, dar chiar încerc…

Victoria a oftat adânc:

— Ana, eu am crescut altfel. La noi în familie femeia era cea care ținea casa unită. Mama mea făcea cafeaua chiar dacă tata spunea că nu vrea. Era un semn de grijă… Poate tu vezi altfel lucrurile.

Am stat amândouă pe canapea și am vorbit ore întregi despre copilăriile noastre diferite, despre frici și dorințe nespuse. Pentru prima dată am simțit că ne ascultăm cu adevărat.

Când m-am întors acasă, Radu era încă supărat. Dar i-am spus ce am discutat cu Victoria și l-am rugat să fie mai atent la cum ne pune una împotriva celeilalte.

Nu s-au rezolvat toate peste noapte. Dar ceva s-a schimbat: am început să vorbim mai deschis despre ce ne doare.

Acum mă întreb: câte familii se destramă din cauza unor gesturi mici neînțelese? Oare cât de greu e să renunțăm la orgolii pentru liniștea celor dragi?