Viața mea s-a schimbat când fiica soțului meu a venit să locuiască cu noi în garsonieră

— Nu pot să cred că nu m-ai întrebat măcar, Vlad! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce el își lăsa sacoșa cu cumpărături pe masă, evitându-mi privirea.
— Ce era de întrebat, Maria? E fiica mea, nu putea să stea pe drumuri, a răspuns el, încercând să pară calm, dar știam că și pe el îl apasă situația.

Totul a început într-o seară de martie, când Vlad a venit acasă cu o veste care avea să ne răstoarne viața. Irina, fiica lui din prima căsătorie, fusese acceptată la facultate în București și, pentru că nu-și permiteau un cămin sau o chirie, urma să locuiască cu noi. În garsoniera noastră de 36 de metri pătrați, unde abia încăpeam doi adulți, urma să mai intre și o adolescentă cu vise, bagaje și problemele ei.

La început am încercat să fiu înțelegătoare. Îmi spuneam că e doar o perioadă, că orice mamă ar face la fel dacă ar fi în locul Irinei. Dar, pe măsură ce zilele treceau, simțeam cum spațiul se micșorează, iar răbdarea mea se topește ca zăpada la soare. Irina era tăcută, mereu cu căștile în urechi, iar când vorbea, o făcea doar cu Vlad. Eu devenisem o străină în propria casă.

— Maria, nu fi așa de rece cu ea, mi-a spus Vlad într-o seară, după ce Irina s-a închis în baie cu telefonul.
— Nu sunt rece, Vlad, dar nici nu pot să mă prefac că totul e normal! Nu avem loc, nu avem intimitate, nu mai suntem noi doi, i-am răspuns, simțind cum mi se pune un nod în gât.

În fiecare dimineață, mă trezeam cu Irina care își căuta hainele printre lucrurile mele, cu Vlad care încerca să împace pe toată lumea, iar eu mă simțeam tot mai invizibilă. Nu mai aveam unde să-mi beau cafeaua în liniște, nu mai puteam să citesc o carte fără să fiu întreruptă de muzica Irinei sau de discuțiile lor despre examene și profesori.

Într-o seară, după o zi grea la serviciu, am găsit-o pe Irina plângând în bucătărie. Am vrut să o consolez, dar când m-am apropiat, mi-a spus:
— Nu trebuie să te prefaci că-ți pasă. Știu că nu mă vrei aici.
M-a durut mai mult decât aș fi crezut. Poate avea dreptate. Poate că nu reușisem să-i arăt că sunt dispusă să o accept, dar nici nu știam cum să fac asta când simțeam că pierd tot ce construisem cu Vlad.

Au urmat săptămâni de tăceri apăsătoare, de certuri mărunte care izbucneau din orice: cine spală vasele, cine stă la baie, cine lasă lumina aprinsă. Vlad încerca să fie mediator, dar de fiecare dată părea că ia partea Irinei. Mă simțeam trădată, izolată, ca și cum nu mai aveam niciun cuvânt de spus în propria viață.

Într-o duminică, am decis să vorbesc deschis cu Vlad. Am mers în parc, departe de ochii Irinei, și i-am spus tot ce aveam pe suflet:
— Nu mai pot, Vlad. Simt că nu mai sunt parte din viața ta. Ai adus-o pe Irina aici fără să mă întrebi, iar acum totul se învârte în jurul ei. Eu unde mai sunt?
Vlad a oftat adânc, privind la copacii goi din jur.
— Știu că nu e ușor, dar e copilul meu. Nu pot să o las pe drumuri.
— Și eu? Eu ce sunt pentru tine?

Nu mi-a răspuns. A tăcut, iar tăcerea lui a spus totul.

În acea noapte, am stat trează, privind tavanul. M-am gândit la toate momentele frumoase pe care le-am avut cu Vlad, la promisiunile făcute, la planurile de viitor. Dar acum, toate păreau atât de departe. Mă simțeam ca o intrusă în propria viață, ca o piesă de mobilier care poate fi mutată oricând, fără să conteze ce simte.

A doua zi, am început să caut informații despre divorț. Nu voiam să ajung aici, dar nici nu mai puteam trăi așa. Am vorbit cu mama la telefon, iar ea mi-a spus:
— Maria, uneori trebuie să te pui pe tine pe primul loc. Nu poți trăi viața altora.

Am plâns mult în acea zi. Nu pentru Vlad, nu pentru Irina, ci pentru mine. Pentru că am realizat că m-am pierdut pe drum, încercând să fiu pe placul tuturor.

Când i-am spus lui Vlad că vreau să divorțăm, a rămas mut. Irina a ieșit din cameră, iar eu am simțit pentru prima dată după mult timp că respir. Poate că nu am fost cea mai bună mamă vitregă, poate că nu am știut să gestionez situația, dar știu că nu meritam să fiu dată la o parte.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: oare am greșit că am pus limite? Sau e normal să vrei să fii văzută, să fii ascultată? Voi ce ați fi făcut în locul meu?