„Viața cu Bunica Soțului Meu este un Coșmar”

Când m-am căsătorit cu Andrei, nu mi-am imaginat niciodată că prima noastră casă împreună va fi cu bunica lui, Maria. La început, părea o soluție practică. Maria îmbătrânea și avea nevoie de ajutor prin casă, iar noi economiseam pentru propria noastră locuință. Dar ceea ce a început ca o aranjare temporară s-a transformat rapid într-un coșmar.

Casa Mariei este o relicvă dintr-o altă epocă. Fiecare piesă de mobilier, fiecare bibelou și fiecare ramă de tablou par să fi fost înghețate în timp. Tapetul se dezlipește, covoarele sunt uzate și întreaga casă miroase vag a naftalină. Dar Maria o iubește exact așa cum este și interzice oricui să schimbe ceva.

„Nu atinge asta!” striga ea ori de câte ori încercam să curăț sau să mut ceva. „Asta e acolo din 1952!”

Am învățat rapid că casa Mariei era mai mult un muzeu decât un cămin. Totul trebuia să rămână exact unde era, indiferent cât de nepractic sau incomod ar fi fost. Bucătăria era cea mai rea. Electrocasnicele erau antice și jumătate dintre ele nu funcționau corect. Dar Maria nu voia să audă de înlocuirea lor.

„Aragazul ăsta a gătit mai multe mese decât îți poți imagina,” spunea ea mândră. „Are caracter.”

Caracter sau nu, era imposibil să gătesc o masă decentă pe el. Și nici nu vreau să încep să vorbesc despre frigider. Era atât de vechi încât abia păstra ceva rece și făcea un zgomot constant și amenințător care mă ținea trează noaptea.

Dar cel mai rău era sentimentul constant de a fi supravegheată. Maria avea o abilitate neobișnuită de a apărea de nicăieri exact când eram pe punctul de a face ceva ce ea dezaproba. Odată, am încercat să rearanjez mobilierul din sufragerie pentru a ne face mai confortabil să ne uităm la televizor. Abia mutasem canapeaua când Maria a apărut în ușă, cu ochii arzând.

„Ce crezi că faci?” a întrebat ea.

„M-am gândit că ar fi frumos să avem o aranjare mai confortabilă a locurilor,” am spus timid.

„Canapeaua aia e acolo de cincizeci de ani,” a spus ea. „Rămâne acolo.”

Am pus canapeaua la loc și m-am retras în dormitorul nostru mic, simțindu-mă învinsă. Era aceeași poveste de fiecare dată când încercam să fac vreo schimbare sau îmbunătățire. Casa Mariei era domeniul ei, iar eu eram doar un oaspete nepoftit.

Andrei încerca să medieze, dar era prins la mijloc. Își iubea bunica și nu voia să o supere, dar vedea și cât de nefericită deveneam eu. Am avut nenumărate certuri despre asta, dar nimic nu se schimba vreodată.

„Doar rezistă,” spunea el. „Vom avea propria noastră casă curând.”

Dar curând părea că nu mai vine niciodată. Lunile s-au transformat în ani și simțeam că îmi pierd mințile. Tensiunea constantă, sentimentul de a fi prinsă într-o buclă temporală și lipsa oricărui spațiu personal își puneau amprenta asupra mea.

Într-o zi, am decis că am avut destul. Mi-am făcut bagajele și am lăsat un bilet pentru Andrei, spunându-i că nu mai pot continua așa. Aveam nevoie de propriul meu spațiu, propria mea viață. Îl iubeam, dar nu puteam trăi așa mai mult.

M-am mutat la o prietenă și am început să caut un loc de muncă pentru a mă putea întreține singură. A fost greu, dar a fost și eliberator. Pentru prima dată în ani, simțeam că pot respira din nou.

Eu și Andrei suntem încă împreună, dar relația noastră este tensionată. Mă vizitează des, dar încă locuiește cu Maria. Vorbim despre găsirea unui loc împreună într-o zi, dar nu sunt sigură dacă acea zi va veni vreodată.

Viața cu Maria m-a învățat multe despre limite și respectul de sine. De asemenea, m-a învățat că uneori, dragostea nu este suficientă pentru a depăși anumite obstacole. Uneori, trebuie să te pui pe tine pe primul loc și să iei deciziile dificile.