Verde de invidie: Lupta mea cu nedreptatea tatălui vitreg la nunta surorii mele

— Nu pot să cred, Sorina, că nici măcar nu te-ai gândit să mă întrebi dacă vreau să fiu domnișoară de onoare! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce o priveam pe sora mea mai mică, îmbrăcată deja în rochia ei albă, cu voalul așezat perfect pe părul ei blond.

Sorina s-a întors spre mine, cu ochii mari, ușor vinovați, dar și iritați. — Nu e vorba că nu m-am gândit la tine, Livia. Pur și simplu… tata a zis că ar fi mai potrivit să fie Irina și Roxana. Că ele sunt mai apropiate de vârsta mea și… știi și tu, tu ești mereu ocupată cu serviciul.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Tata. Adică, de fapt, tatăl ei. Tatăl nostru, după cum am crezut ani de zile, până când mama mi-a spus, pe la doisprezece ani, că el nu e tatăl meu biologic. Dar eu nu am vrut niciodată să fac diferența. L-am iubit ca pe un tată adevărat, i-am spus „tata” fără să mă gândesc la altceva. Dar acum, la nunta Sorinei, totul părea să se destrame.

— Tata a zis, tata a făcut… mereu e despre el, nu? am șoptit, mai mult pentru mine. M-am uitat la Sorina, care deja se uita în altă parte, evitând privirea mea. În cameră mirosea a parfum scump și a flori proaspete, dar eu simțeam doar un miros acru de nedreptate.

În ziua nunții, am stat la masa de la margine, lângă rudele îndepărtate. Tata — sau, mai bine zis, domnul Mihai — era în centrul atenției, dansând cu Sorina, făcând glume cu invitații, prezentând-o tuturor ca „fata lui cea mică, lumina ochilor lui”. Pe mine m-a salutat scurt, cu un zâmbet politicos, ca și cum aș fi fost o cunoștință veche, nu fiica pe care a crescut-o de la trei ani.

— Livia, vino și tu la poză! a strigat mama, încercând să salveze aparențele. Am mers, cu inima grea, și m-am așezat lângă Sorina. Tata s-a pus între noi, cu mâna pe umărul Sorinei, iar eu am rămas la margine, cu mâinile strânse în poală. În poza aceea, se vede tot: distanța, răceala, invidia care mă roade.

După tort, când toată lumea dansa, am ieșit afară, pe terasa restaurantului. Am aprins o țigară, deși nu fumez de obicei. Aveam nevoie de ceva care să-mi amorțească sufletul. M-am gândit la toate momentele din copilărie când am încercat să-i câștig atenția: când i-am adus prima diplomă de la olimpiadă, când am luat bursă la facultate, când am avut nevoie de el la prima mea despărțire. Mereu era ocupat sau obosit. Dar pentru Sorina avea timp oricând.

— Livia, ce faci aici singură? a venit mama lângă mine, cu ochii umezi. — Nu vrei să vii înapoi?

— Nu pot, mamă. Nu pot să mă prefac că totul e bine. Nu vezi? Nu sunt parte din familia asta. Nu am fost niciodată.

Mama a oftat și m-a luat de mână. — Știu că doare. Și mie mi-a fost greu să văd cum se schimbă lucrurile între voi. Dar Mihai… el nu știe cum să se poarte altfel. Poate că nu te-a iubit ca pe Sorina, dar te-a crescut, te-a hrănit, te-a dus la școală…

— Da, dar nu m-a văzut niciodată cu adevărat. Pentru el, sunt fata altcuiva. Oricât aș încerca, nu pot să fiu ca Sorina.

Mama a tăcut. Am simțit că vrea să spună ceva, dar nu găsește cuvintele. Am rămas amândouă acolo, în liniștea serii, ascultând muzica ce venea din sală.

Când m-am întors înăuntru, tata dansa cu Sorina pe melodia lor preferată. Am privit scena ca printr-o ceață. M-am întrebat dacă vreodată voi putea să trec peste sentimentul acesta de excludere, de invidie care mă arde pe dinăuntru. Oare e vina mea că nu sunt „a lui”? Sau e vina lui că nu a știut să mă iubească la fel?

La finalul serii, când invitații plecau deja, tata s-a apropiat de mine. — Livia, știu că poate nu pare, dar îmi pasă de tine. Doar că… nu știu cum să-ți arăt asta.

L-am privit în ochi pentru prima dată după mult timp. — Poate că nici nu trebuie să-mi arăți. Poate că trebuie doar să recunoști că nu suntem la fel. Și că doare.

A dat din cap, încurcat. — Îmi pare rău, Livia.

Am plecat acasă cu un gol în suflet. Am înțeles atunci că unele răni nu se vindecă niciodată complet. Poate că nu voi fi niciodată „fata tatei”, dar pot să fiu eu însămi, cu toate cicatricile mele.

Mă întreb: câți dintre noi trăim cu dorința de a fi văzuți și iubiți de cei care ar trebui să ne fie familie? Și cât de mult ne definește lipsa asta de iubire?