„Vecina Mea Credea că Voi Fi Mereu Dădaca Copilului Ei: Nu Știu Cum să Îi Spun că Am Terminat”
Am avut o relație foarte apropiată cu una dintre vecinele mele, Andreea. Ne-am mutat amândouă în cartier cam în aceeași perioadă, iar copiii noștri, George și Ioana, au doar câteva luni diferență. Părea o potrivire perfectă. Ne întâlneam des în parc, schimbam sfaturi despre parenting și chiar organizam întâlniri de joacă la casele noastre. Era reconfortant să am pe cineva care înțelegea atât de bine provocările maternității.
La început, erau doar mici favoruri. Andreea mă ruga să o supraveghez pe Ioana pentru o oră sau două cât timp ea rezolva niște treburi. Nu mă deranja; George se bucura de companie și îmi oferea ocazia să ajut o altă mamă. Dar pe măsură ce timpul trecea, aceste mici favoruri au devenit obișnuință. Andreea a început să o lase pe Ioana aproape zilnic, uneori fără să întrebe dacă îmi convine.
Am încercat să fiu înțelegătoare. Știam că Andreea trecea printr-o perioadă dificilă. Soțul ei, Mihai, lucra ore lungi și nu avea prea multă familie în apropiere care să o ajute. Dar a început să pară că profita de bunătatea mea. Aveam propriile mele responsabilități și angajamente și devenea din ce în ce mai greu să le gestionez pe toate.
Într-o zi, Andreea m-a sunat panicată. Avea o urgență la serviciu și avea nevoie de cineva care să o supravegheze pe Ioana toată ziua. Am fost de acord, gândindu-mă că este un caz izolat. Dar nu a fost așa. Curând, mă suna aproape în fiecare săptămână cu cereri similare. Mă simțeam prinsă în capcană. Nu voiam să o dezamăgesc, dar nici nu voiam să fiu dădaca ei de serviciu.
Am încercat să îi dau de înțeles că sunt copleșită. I-am menționat cât de ocupată sunt cu George și cu munca mea. Dar Andreea nu părea să înțeleagă mesajul. O lăsa pe Ioana cu un rapid „Mulțumesc mult, ești o salvatoare!” și pleca înainte să apuc să spun ceva.
Punctul culminant a fost când aveam programată o întâlnire importantă. Aranjasem ca George să stea la un prieten, dar Andreea a apărut la ușa mea cu Ioana, rugându-mă să o supraveghez doar câteva ore. I-am explicat că nu pot, că am o întâlnire pe care nu o pot rata. Dar părea atât de disperată încât am cedat.
Am ratat întâlnirea și am pierdut o posibilă promovare. Eram furioasă, dar mai mult decât atât, eram rănită. Mi-am dat seama că Andreea nu mă vedea ca pe o prietenă; mă vedea ca pe o soluție convenabilă la problemele ei. Știam că trebuie să pun piciorul în prag, dar nu știam cum.
Am petrecut zile întregi agonizând asupra modului în care să abordez conversația. Nu voiam să îi rănesc sentimentele, dar nici nu puteam continua să îmi sacrific bunăstarea pentru confortul ei. În cele din urmă, am decis să fiu sinceră. Am invitat-o la cafea și i-am spus cum mă simt.
Andreea a fost luată prin surprindere. Nu realizase cât de mult îmi impunea. Și-a cerut scuze, dar am putut vedea durerea în ochii ei. Relația noastră nu a mai fost niciodată la fel după aceea. Ne mai vedem în parc și copiii noștri încă se joacă împreună, dar există o distanță între noi acum. Camaraderia ușoară pe care o aveam odată a dispărut.
Nu regret că am luat atitudine pentru mine însămi, dar îmi lipsește prietenia pe care o aveam. Este o lecție grea de învățat, dar uneori stabilirea limitelor înseamnă pierderea unor persoane la care ții. Sper ca Andreea să găsească sprijinul de care are nevoie, dar știu că eu nu mai pot fi acea persoană pentru ea.