Vara care mi-a sfâșiat familia: O poveste de la Costinești

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — vocea Ioanei răsuna în apartamentul mic de la etajul patru, printre valizele încă nedesfăcute și mirosul de cremă de plajă. Era a treia zi de vacanță la Costinești și deja simțeam că mă sufoc. Tata trântise ușa după el, plecând să „ia o gură de aer”, iar mama încerca să-și ascundă lacrimile în spatele unei reviste vechi.

Eu, Vlad, stăteam pe balconul îngust, privind cum soarele se scufundă în mare. Îmi aminteam cum ne-am urcat toți patru în Loganul prăfuit, cu speranța că vara asta ne va aduce împreună. Dar, ca de obicei, realitatea era alta. Tata era mereu nervos, mama mereu obosită, iar Ioana — sora mea mai mică — mereu gata să explodeze.

— Vlad, tu chiar nu vezi ce se întâmplă? — a izbucnit Ioana, intrând pe balcon. — Tata nu mai suportă nimic, mama plânge toată ziua… De ce nu spune nimeni nimic?

— Ce vrei să spun? — am răspuns încet. — Că suntem o familie ratată?

Ioana a dat din cap și a început să plângă. Avea doar șaisprezece ani, dar părea mult mai matură decât mine. Eu aveam douăzeci și unu și încă mă agățam de ideea că părinții mei pot repara totul.

În seara aceea am ieșit cu tata pe faleză. Marea era agitată, iar el părea mai bătrân ca niciodată.

— Vlad, tu știi că viața nu e dreaptă, nu? — a spus el, privind în gol. — Am vrut să vă ofer totul, dar… uite unde am ajuns.

— Tata, ce s-a întâmplat cu tine? — am întrebat. — De ce ești atât de supărat?

A oftat adânc.

— Am pierdut tot la firmă. Suntem datori până peste cap. Mama ta știe, dar nu vrea să vorbească despre asta. Și… — s-a oprit brusc.

— Și ce?

— Nimic. Hai să mergem.

Am simțit atunci că ascunde ceva mult mai grav. În noaptea aceea, am auzit-o pe mama vorbind la telefon în șoaptă:

— Nu pot acum… Sunt cu copiii… Da, știu că am promis… Dar nu pot să-l las pe Mihai așa…

Mihai era tata. Cine era la telefon? Am simțit un gol în stomac.

A doua zi dimineață, Ioana a dispărut. Ne-am panicat cu toții. Am găsit un bilet pe masa din bucătărie: „Nu mai pot să văd cum vă distrugeți. Mă duc la Alexandra.” Alexandra era prietena ei din București.

Mama a izbucnit în plâns și m-a rugat să o sun pe Ioana. Am sunat-o de zeci de ori până mi-a răspuns:

— Vlad, nu mă întorc! Nu vreau să văd cum vă mințiți unul pe altul!

— Ioana, te rog… Mama e distrusă…

— Și eu sunt! Nu vezi că totul e o minciună? Tata nu mai are bani, mama vorbește cu altcineva… Tu chiar nu vezi?

Am rămas mut. Cum știa ea? Sau poate doar bănuia…

Când m-am întors în apartament, mama stătea pe pat cu ochii roșii.

— Vlad… trebuie să-ți spun ceva…

Am simțit că mi se taie respirația.

— Eu… nu mai pot cu tata. De ani de zile ne certăm, ne mințim… Am cunoscut pe cineva la serviciu. Nu s-a întâmplat nimic între noi, dar… m-a făcut să mă simt vie din nou.

Am simțit cum tot ce știam despre familia mea se prăbușește.

— Și tata știe?

— Cred că bănuiește. Dar nu vorbim despre asta. Ne prefacem că totul e bine pentru voi…

În seara aceea, tata s-a întors beat și a început să țipe la mama:

— De ce ai vorbit la telefon aseară? Cu cine vorbeai?

Mama a început să plângă și eu am încercat să-i despart.

— Ajunge! — am urlat eu. — Nu vedeți că ne distrugeți?

Tata s-a uitat la mine cu ochii goi:

— Tu nu știi nimic, Vlad…

A doua zi am plecat singur pe plajă. M-am uitat la familiile fericite din jur și m-am întrebat dacă și ele ascund atâtea secrete. Am primit un mesaj de la Ioana: „Poate că e timpul să plecăm fiecare pe drumul lui.”

Când m-am întors acasă după vacanță, tata s-a mutat la bunici, iar mama a început să iasă mai des cu „prietenele”. Ioana s-a înscris la un liceu din alt oraș. Eu am rămas singur în apartamentul nostru mic din București, încercând să-mi găsesc locul într-o familie care nu mai exista.

Uneori mă întreb dacă vina e a noastră sau a vieții care ne-a împins spre margine. Ce faci când realizezi că tot ce ai iubit era doar o iluzie? Poate că adevărata maturitate începe atunci când ai curajul să recunoști că nu poți salva pe nimeni — nici măcar pe tine însuți.