Vacanța care m-a schimbat: Lecția neașteptată de la Mia
— Nu-mi vine să cred că vrei să pleci singur! Ai idee cât am așteptat și eu o vacanță? vocea Miei răsuna în bucătăria mică, printre vasele nespălate și jucăriile împrăștiate pe jos.
Am oftat, încercând să-mi găsesc cuvintele. „Mia, e doar o săptămână. Am muncit ca un nebun pentru promovarea asta. Merit și eu puțină liniște.”
Ea s-a uitat la mine cu ochii umezi, dar nu a mai spus nimic. S-a întors spre chiuvetă și a început să spele farfuriile cu mișcări repezi, aproape furioase. Copiii, Ilinca și Radu, se jucau în sufragerie, fără să știe că lumea noastră era pe cale să se schimbe.
Adevărul e că eram obosit. De ani de zile, fiecare leu pe care-l strângeam se ducea pe facturi, haine pentru copii sau reparații la mașina veche. Vacanțele erau un lux la care doar visam. Când am primit promovarea, primul meu gând a fost să evadez. Să respir aer curat, să dorm fără griji, să nu aud „tati, vreau apă!” la trei dimineața.
Dar Mia… Mia nu mai era aceeași femeie veselă din studenție. Era mereu obosită, mereu cu ochii pe ceas, mereu cu grijile pe umeri. Și totuși, când am anunțat-o că vreau să plec singur la munte, s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi spus că plec pentru totdeauna.
— Și eu? Și copiii? Ce facem noi cât tu te relaxezi? m-a întrebat într-o seară, după ce i-am arătat biletele de tren.
— O să vă descurcați. E doar o săptămână, am zis, încercând să par calm.
— Mereu ne descurcăm… a murmurat ea, dar am simțit reproșul în fiecare silabă.
În noaptea dinaintea plecării, nu am dormit deloc. M-am tot răsucit în pat, ascultând respirația grea a Miei și gânguritul liniștit al copiilor din camera lor. Mă simțeam vinovat, dar și furios: de ce nu pot avea și eu ceva doar pentru mine?
Dimineața, Mia mi-a pus în bagaj un sandviș și o sticlă cu apă. Nu m-a sărutat la despărțire. Copiii m-au îmbrățișat mecanic.
Călătoria cu trenul spre Bușteni ar fi trebuit să fie eliberatoare. În schimb, mă simțeam gol. Am încercat să citesc o carte, dar nu mă puteam concentra. În minte îmi răsunau vorbele Miei: „Mereu ne descurcăm…”
Ajuns la pensiune, am privit munții acoperiți de nori și am simțit un nod în gât. Am încercat să mă bucur de liniște, dar fiecare mesaj de la Mia era scurt și sec: „Suntem bine.” „Copiii au mâncat.” „Noapte bună.”
În a treia zi, am primit un mesaj neașteptat: „Poți vorbi?”
Am sunat-o imediat. Vocea ei era calmă, dar rece:
— David, știi ce? Am găsit o soluție ca să avem și noi vacanță. Am vorbit cu mama ta și cu sora mea. Vin ele la copii două zile. Eu plec la mare cu Ana. Tu te descurci singur la întoarcere.
Am rămas mut.
— Cum adică? Să stau singur cu copiii?
— Da. Să vezi cum e să fii tu cel care „se descurcă”.
A închis înainte să apuc să protestez.
Am petrecut restul vacanței cu un gust amar. Nu mă mai puteam bucura de nimic. M-am întors acasă mai devreme decât plănuisem.
Când am intrat pe ușă, copiii au sărit în brațele mele. Erau murdari pe față și râdeau zgomotos. Mama mea făcea clătite în bucătărie, iar sora Miei încerca să strângă jucăriile.
— Bine ai venit! Să vezi ce te așteaptă! a râs mama.
În acea seară am rămas singur cu Ilinca și Radu. Au plâns după mama lor, au refuzat să doarmă fără povestea de seară spusă de ea și au vărsat laptele pe covor. Am simțit cum mă sufoc sub greutatea responsabilității.
Când Mia s-a întors după două zile, arăta altfel: relaxată, cu pielea bronzată și ochii strălucitori. M-a privit lung:
— Cum a fost?
— Greu… am recunoscut încet.
— Exact. Așa e mereu pentru mine.
Am tăcut mult timp după aceea. În acea noapte am stat împreună pe balcon, privind luminile orașului.
— David… știi ce mi-am dorit cel mai mult? Să nu mă simt invizibilă. Să simt că suntem o echipă.
Am luat-o de mână și am simțit pentru prima dată după mult timp că suntem din nou aproape.
De atunci am început să împărțim altfel responsabilitățile. Am învățat că vacanța nu e doar despre relaxare individuală, ci despre a construi amintiri împreună și a ne susține reciproc.
Uneori mă întreb: câți dintre noi uităm să ne vedem partenerii cu adevărat? Câți dintre noi credem că merităm mai mult decât ceilalți din familie? Poate că adevărata vacanță e atunci când reușim să fim prezenți unii pentru alții.