Uși închise, răni deschise: Povestea unei familii sfâșiate de așteptări

— Nu ești femeia potrivită pentru fiul meu, Irina! Ai auzit? Nu ești!
Cuvintele Mariei, soacra mea, mi-au răsunat în minte ca un ecou spart, chiar și după ce ușa grea de la bucătărie s-a trântit în urma ei. Era o seară de noiembrie, friguroasă, iar eu stăteam cu mâinile strânse pe marginea mesei, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. În camera cealaltă, Vlad, soțul meu, ridica vocea la mama lui, dar știam că nu va schimba nimic. Maria era genul acela de femeie care nu accepta jumătăți de măsură sau compromisuri. Pentru ea, totul trebuia să fie perfect — iar eu eram departe de perfecțiunea pe care o visa pentru fiul ei.

Am crescut într-o familie modestă din Bacău. Tata a fost mecanic auto, mama vânzătoare la alimentara din colț. Am învățat devreme să mă descurc singură și să nu cer prea mult de la viață. Când l-am cunoscut pe Vlad la facultate, la Iași, mi s-a părut că am găsit în sfârșit pe cineva care mă vede cu adevărat. Era blând, atent și mereu gata să mă facă să râd. Ne-am mutat împreună după doi ani și, deși părinții mei au fost reținuți la început, au ajuns să-l îndrăgească repede.

Prima întâlnire cu Maria a fost un dezastru. M-a privit de sus până jos, cu ochii ei reci ca oțelul, și mi-a spus direct: — Sper că știi să gătești sarmale. Vlad nu mănâncă orice prostie! Am zâmbit timid și am încercat să-i spun că pot învăța orice, dar deja simțeam zidul ridicându-se între noi.

Anii au trecut și fiecare vizită la socri era o nouă probă de foc. Maria găsea mereu ceva ce nu făceam bine: ba nu era destul de curat în casă, ba nu eram destul de atentă cu Vlad, ba nu mă îmbrăcam potrivit pentru statutul lui. Tatăl lui Vlad, domnul Ion, era mai tăcut și părea că evită conflictele. De multe ori îl surprindeam privind pe fereastră, absent, ca și cum ar fi vrut să fie oriunde altundeva.

Când am rămas însărcinată, am sperat că lucrurile se vor schimba. Maria părea încântată la început — „Să fie băiat! Să ducă numele mai departe!” — dar când am născut o fetiță, dezamăgirea i s-a citit pe față. „Poate data viitoare”, a spus sec, iar eu am simțit cum mi se strânge inima.

După naștere, Vlad a început să stea tot mai mult la serviciu. Spunea că are proiecte importante, dar eu știam că fuge de tensiunea din casă. Eu eram singură cu Mara, fetița noastră, iar vizitele Mariei deveniseră tot mai dese și mai sufocante.

— Nu știi să crești un copil! Uite cum plânge! — îmi spunea aproape zilnic. Încercam să-i explic că fiecare copil e diferit, că Mara are nevoie de timp să se adapteze, dar nu voia să audă.

Într-o zi, după o ceartă aprinsă cu Maria — care a venit neanunțată și m-a găsit în pijama la prânz — Vlad a venit acasă și m-a găsit plângând pe podeaua bucătăriei.

— Irina, nu mai pot între două fronturi! Mama e mama, tu ești soția mea… Dar nu pot să le mulțumesc pe amândouă!

— Nu-ți cer să alegi! Doar să mă aperi când sunt nedreptățită!

— E complicat… Tu nu știi cum e să crești cu ea…

Atunci am simțit pentru prima dată că Vlad nu va putea niciodată să se desprindă cu adevărat de mama lui. Oricât m-ar fi iubit pe mine sau pe Mara, legătura aceea era prea puternică.

Timpul a trecut și tensiunile s-au adâncit. Maria a început să-i spună lui Vlad că ar trebui „să-și regândească viața”, că „poate nu suntem făcuți unul pentru altul”. Într-o seară, după o discuție lungă și dureroasă, Vlad mi-a spus că are nevoie de o pauză. S-a mutat temporar la părinții lui „ca să-și pună gândurile în ordine”.

Au urmat luni grele. Mara întreba mereu unde e tati. Eu încercam să-mi păstrez demnitatea și să nu mă prăbușesc în fața copilului meu. Părinții mei mă sunau zilnic și încercau să mă încurajeze: „O să treacă și asta”, spunea mama. Dar eu simțeam că mă sufoc.

Într-o zi de primăvară, Vlad a venit să ne vadă. Era obosit, palid și părea mai bătrân cu zece ani.

— Irina… Nu știu ce să fac. Mama insistă că trebuie să divorțăm… Dar eu încă te iubesc.

— Atunci luptă pentru noi! Pentru Mara! Nu lăsa orgoliile altora să ne distrugă familia!

A tăcut mult timp. Apoi a plecat fără să spună nimic.

După alte câteva luni de incertitudine și vizite rare, Vlad a decis să divorțăm „pentru liniștea tuturor”. Maria a triumfat în tăcere; eu am rămas cu Mara și cu un gol imens în suflet.

Anii au trecut. Mara a crescut frumos și e toată bucuria mea. Vlad vine din când în când s-o vadă, dar între noi doi nu mai există decât politețe rece și amintiri dureroase.

Uneori mă întreb dacă aș fi putut face ceva diferit. Dacă aș fi fost mai răbdătoare sau mai fermă… Sau poate dacă Vlad ar fi avut curajul să-și apere familia nou creată.

Dar cel mai mult mă doare gândul că Mara va crește fără tatăl ei aproape și fără sentimentul unei familii unite.

Oare câte familii se destramă din cauza orgoliilor și așteptărilor nerealiste? Oare cât trebuie să sacrificăm din noi ca să fim „pe plac” altora? Voi ce ați fi făcut în locul meu?