Un telefon care mi-a schimbat viața – povestea Anei din București

— Ana, trebuie să-ți spun ceva, dar nu la telefon. E urgent, te rog să mă asculți! Vocea Irinei, cea mai bună prietenă a mea, tremura la capătul firului. Era o marți seară, iar eu tocmai terminasem de pus masa pentru Radu și copii. Am simțit cum stomacul mi se strânge, de parcă presimțeam că urmează ceva rău. Am lăsat totul baltă și am ieșit pe balcon, cu telefonul strâns în mână, încercând să-mi liniștesc respirația.

— Ce s-a întâmplat, Irina? Am întrebat, încercând să par calmă, deși inima îmi bătea nebunește.

— L-am văzut pe Radu azi, la cafeneaua de lângă Piața Romană. Nu era singur… Era cu o femeie, Ana. Nu păreau doar prieteni. Îmi pare rău că-ți spun asta, dar cred că trebuie să știi.

Mi s-au tăiat picioarele. Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu. Radu? Soțul meu de doisprezece ani, tatăl copiilor mei? Nu, nu avea cum. Dar vocea Irinei era sinceră, iar eu știam că nu ar fi spus așa ceva dacă nu era sigură.

Am închis telefonul fără să mai spun nimic. M-am întors în sufragerie, unde Radu râdea cu copiii la desene animate, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Am privit scena aceea ca printr-o ceață groasă, simțind că nu mai aparțin acelei vieți.

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am uitat la Radu cum doarme liniștit lângă mine și m-am întrebat de câte ori a mințit, de câte ori a ieșit pe ușă cu zâmbetul pe buze, știind că mă rănește fără să-mi dau seama. Dimineața, am decis să nu-l confrunt încă. Aveam nevoie de dovezi, de răspunsuri.

Zilele care au urmat au fost un chin. Am început să-i verific telefonul, să-i caut mesajele pe Facebook, să-i urmăresc privirile când primea notificări. Într-o după-amiază, am găsit ceea ce nu voiam să găsesc: o conversație cu o anume Simona, plină de promisiuni și dor de „următoarea noastră escapadă”.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Am ieșit din casă fără să știu unde mă duc. M-am plimbat ore întregi pe străzile Bucureștiului, încercând să-mi adun gândurile. Mă gândeam la copii, la familia noastră, la tot ce am construit împreună. Cum putea Radu să arunce totul la gunoi pentru o aventură?

În seara aceea, l-am așteptat să vină acasă. Copiii dormeau deja. Când a intrat pe ușă, i-am arătat telefonul și i-am spus simplu:

— Știu tot.

A rămas nemișcat, apoi a început să nege, să spună că nu e ceea ce pare, că exagerez, că Simona e doar o colegă care trece printr-o perioadă grea. Dar ochii lui trădau vinovăția. Am început să țip, să plâng, să-l întreb de ce, ce-i lipsea acasă, ce nu i-am oferit eu.

— Ana, nu e vina ta! a spus el, cu vocea stinsă. Nici nu știu cum am ajuns aici. M-am simțit prins într-o rutină, am vrut să simt că trăiesc din nou…

Cuvintele lui m-au lovit ca un pumn în stomac. Rutina? Copiii noștri erau rutină? Eu eram rutină? Am simțit o furie cumplită și o durere pe care nu credeam că o pot suporta.

Au urmat zile de tăcere și priviri reci. Radu a încercat să repare lucrurile, să-mi promită că totul s-a terminat, că mă iubește doar pe mine. Dar ceva se rupsese definitiv între noi. Nu mai puteam avea încredere în el. Fiecare gest, fiecare cuvânt părea fals.

Mama mea a venit să stea cu mine câteva zile. Îmi spunea mereu:

— Ana, gândește-te la copii. Nu lua decizii la nervi. O familie nu se destramă așa ușor.

Dar eu știam că nu pot trăi cu minciuna. Nu voiam ca fetele mele să creadă că e normal să accepți trădarea doar de dragul aparențelor.

Am început să merg la terapie. Primele ședințe au fost cumplite. Plângeam fără oprire și mă simțeam vinovată pentru tot: pentru că nu am fost destul de atentă, destul de frumoasă, destul de bună. Dar psiholoaga mea, doamna Popescu, mi-a spus ceva ce nu voi uita niciodată:

— Ana, trădarea nu are nicio scuză. Nu e vina ta. E alegerea lui.

Încet-încet am început să mă ridic din nou. Am vorbit cu Radu despre divorț. A plâns, a implorat, a spus că nu poate trăi fără noi. Dar eu știam că nu mai pot merge înapoi.

Cea mai grea parte a fost să le spun fetelor. Maria, cea mare, m-a întrebat printre lacrimi:

— Mami, tu nu-l mai iubești pe tati?

Am strâns-o în brațe și i-am spus că uneori oamenii mari fac greșeli și că uneori trebuie să ne protejăm sufletul chiar dacă doare.

Au trecut luni de atunci. Încă mă doare când îl văd pe Radu la întâlnirile cu copiii. Încă mă întreb dacă am făcut bine sau dacă ar fi trebuit să mai încercăm. Dar știu că am ales demnitatea și adevărul.

Uneori mă uit în oglindă și mă întreb: Oare voi mai putea avea vreodată încredere în cineva? Sau trădarea lasă răni care nu se vindecă niciodată? Voi ce ați fi făcut în locul meu?