„Un singur nepot îmi ajunge!” – Cum cuvintele soacrei mele au sfâșiat familia noastră

— Un singur nepot îmi ajunge! a tunat vocea soacrei mele, Maria, în bucătăria noastră mică din Ploiești, în timp ce eu stăteam cu mâinile pe burtica deja rotunjită. Am simțit cum mi se taie respirația, ca și cum cineva ar fi tras brusc aerul din încăpere. Soțul meu, Radu, a rămas nemișcat lângă ușă, cu ochii mari, incapabil să spună ceva.

Nu era prima dată când Maria își exprima nemulțumirea față de alegerile noastre, dar niciodată nu fusese atât de directă. M-am uitat la ea, încercând să găsesc o urmă de blândețe în privirea ei aspră, dar tot ce am văzut a fost o răceală tăioasă.

— Mamă, te rog… a încercat Radu, dar Maria l-a întrerupt dintr-o mișcare a mâinii.

— Nu mă lua cu „te rog”. Am crescut un copil, l-am crescut cum am știut mai bine. Acum vreți să vă umpleți casa de copii și să nu vă mai ajungeți cu banii? Cine o să vă ajute? Eu? Eu nu mai pot! Un nepot mi-e de-ajuns!

Am simțit lacrimile cum îmi ard ochii, dar m-am abținut. Nu voiam să-i dau satisfacția să mă vadă slabă. Am strâns din dinți și am răspuns cât de calm am putut:

— Nu ți-am cerut niciodată nimic. Nu trebuie să ne ajuți dacă nu vrei. Dar copiii mei nu sunt o povară.

Maria a oftat teatral și a ieșit trântind ușa. Radu s-a apropiat de mine și m-a luat în brațe, dar între noi plutea deja o tăcere grea, plină de reproșuri nespuse.

În acea seară, după ce l-am culcat pe Vlad, băiețelul nostru de patru ani, am izbucnit în plâns. Radu stătea pe marginea patului, cu capul în mâini.

— De ce nu îi spui nimic? De ce o lași să vorbească așa cu mine?

— Ana, e mama… Nici eu nu știu cum să gestionez situația. E greu pentru ea, de când a murit tata parcă s-a schimbat complet…

— Și pentru mine e greu! Sunt însărcinată, am nevoie de liniște, nu de certuri și reproșuri!

Radu a tăcut. Am simțit că mă sufoc între pereții acelei case care ar fi trebuit să fie un adăpost pentru noi toți.

Zilele au trecut greu. Maria nu a mai venit pe la noi, dar nici nu ne-a sunat. Vlad întreba mereu de „buni”, iar eu încercam să-i explic că e ocupată. Într-o zi, la piață, m-am întâlnit cu vecina ei, tanti Ileana.

— Vai, Ana, ce s-a întâmplat cu Maria? E tot timpul supărată, nu mai vorbește cu nimeni…

Am dat din umeri și am zâmbit forțat. Nu voiam să spăl rufele în public, dar simțeam că mă apasă tot mai tare povara acestei tăceri.

Când s-a născut Ilinca, fetița noastră, Maria nu a venit la maternitate. Nici măcar un telefon. M-am simțit abandonată și trădată. Mama mea era la sute de kilometri distanță, la Botoșani, iar eu eram singură cu doi copii mici și un soț tot mai absent, prins între două femei pe care nu știa cum să le împace.

Într-o seară ploioasă de toamnă, după ce Ilinca făcuse febră toată ziua și Vlad tușea fără oprire, am cedat. L-am sunat pe Radu la serviciu și i-am spus:

— Nu mai pot. Simt că mă prăbușesc. Dacă nici tu nu poți vorbi cu mama ta, măcar las-o să știe că nu suntem dușmanii ei.

Radu a venit acasă târziu și m-a găsit plângând pe podea, cu Ilinca în brațe. S-a aplecat lângă mine și mi-a șoptit:

— Mâine mergem la mama. Toți patru.

A doua zi dimineață am urcat copiii în mașină și am pornit spre apartamentul Mariei. Pe drum am avut un nod în gât și m-am rugat să nu fie o greșeală.

Maria ne-a deschis ușa fără să spună nimic. Ne-a privit pe rând: pe mine cu ochii umflați de plâns, pe Radu obosit și palid, pe Vlad care se ascundea după picioarele mele și pe Ilinca adormită în brațe.

— Ce vreți? a întrebat sec.

— Să vorbim, mamă… a spus Radu încet.

Am intrat toți în sufrageria mică și am stat acolo ca niște străini. După câteva minute de tăcere apăsătoare, am izbucnit:

— De ce ne urăști atât? Ce ți-au făcut copiii mei?

Maria s-a uitat lung la mine și pentru prima dată am văzut lacrimi în ochii ei.

— Nu vă urăsc… Mi-e frică. Mi-e frică să nu vă chinuiți cum m-am chinuit eu cu doi copii mici și un soț bolnav. Mi-e frică să nu vă pierdeți unul pe altul… Eu n-am avut pe nimeni să mă ajute. Și acum sunt singură.

Am simțit cum mi se rupe inima. Toată furia mea s-a transformat într-o milă amară.

— Dar noi suntem aici! Nu ești singură! Doar că ai ridicat ziduri între noi…

Maria a început să plângă în hohote. Vlad s-a apropiat timid de ea și i-a întins o jucărie.

— Buni, vrei să te joci cu mine?

Maria l-a luat în brațe și l-a strâns tare la piept. Pentru prima dată după mult timp am simțit că există speranță.

Au trecut luni până când rănile s-au vindecat cât de cât. Maria a început să vină la noi din nou, încet-încet s-a apropiat și de Ilinca. Relația noastră nu mai e perfectă — poate nici n-a fost vreodată — dar acum știm să vorbim despre ce ne doare.

Uneori mă întreb: câte familii se destramă din cauza unor cuvinte spuse la nervi sau din cauza fricii nespuse? Oare câți dintre noi avem curajul să ne cerem iertare înainte să fie prea târziu?