Umbrele trecutului în căsnicia mea nouă

— Nu crezi că e cam târziu să ne întâlnim acum, după tot ce s-a întâmplat? vocea Ioanei răsuna în bucătăria mică, plină de aburul cafelei proaspete. Mâinile îmi tremurau ușor pe cana fierbinte, iar ploaia bătea nervos în geamurile vechi ale apartamentului din Drumul Taberei. Mă simțeam ca un copil prins cu minciuna, deși nu făcusem nimic rău. Sau poate că făcusem?

— Nu știu dacă e târziu sau nu, Ioana, am răspuns încet, evitând să o privesc direct. Dar simt că trebuie să vorbim. Pentru mine. Pentru liniștea mea.

Ioana m-a privit lung, cu ochii ei verzi, obosiți. Era mai frumoasă decât mi-o imaginasem, dar avea o tristețe pe chip care nu putea fi ascunsă nici de machiajul discret, nici de zâmbetul forțat.

— Știi, când am aflat că tu și Vlad sunteți împreună, am simțit că mi se rupe ceva în suflet. Nu pentru că îl mai iubeam neapărat, ci pentru că nu înțelegeam cum poate cineva să înceapă ceva nou atât de repede, mi-a spus ea, jucându-se cu lingurița în ceașcă.

Am simțit un nod în gât. Adevărul era că și eu mă întrebam același lucru. Vlad și cu mine ne-am cunoscut la serviciu, la o ședință plictisitoare despre bugetul departamentului. Ne-am apropiat fără să vrem, fără să plănuim nimic. Dar când am aflat că el era încă în divorț cu Ioana, am vrut să mă retrag. Nu am putut. M-a prins ca un vârtej.

— N-am vrut să rănesc pe nimeni, Ioana. Nici pe tine, nici pe Vlad. Dar m-am îndrăgostit și n-am știut cum să opresc totul.

Ea a oftat adânc.

— Știu. Și eu am trecut prin asta. Doar că la mine a durat mai mult să accept.

Discuția aceea a fost ca o spovedanie pentru amândouă. Am plâns împreună, am râs amar de coincidențele vieții și ne-am dat seama că niciuna nu era vinovată cu adevărat. Dar vina nu dispare doar pentru că o recunoști.

Când m-am întors acasă în acea seară, Vlad m-a privit nedumerit.

— Ai vorbit cu Ioana? Cum a fost?

— Greu. Dar necesar.

A venit lângă mine și m-a luat în brațe. Pentru prima dată după mult timp, m-am simțit ușurată. Dar liniștea aceea a durat puțin.

În zilele următoare, am început să observ lucruri pe care înainte le ignoram: privirile ciudate ale vecinilor când ieșeam împreună la piață, șoaptele colegelor mele de la birou când povesteam despre weekendurile petrecute la munte cu Vlad și copiii lui din prima căsnicie. Simțeam că toată lumea mă judecă, chiar dacă nimeni nu spunea nimic direct.

Mama mea a fost cea mai dură:

— Nu ți-e rușine? Să iei un bărbat divorțat, cu doi copii? Ce viitor crezi că ai cu el?

Am încercat să-i explic că dragostea nu ține cont de trecut, dar ea a ridicat din umeri:

— Dragostea trece, fata mea. Problemele rămân.

Și avea dreptate într-un fel. Problemele au început să apară încet-încet: copiii lui Vlad nu mă acceptau deloc la început. Maria, fata cea mare, mă ignora complet și îi spunea mamei ei tot ce făceam acasă. Rareș, băiatul cel mic, plângea când încercam să-l ajut la teme.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit copiii, l-am întrebat:

— Crezi că am făcut bine? Că avem vreo șansă?

El m-a privit lung și mi-a luat mâna:

— Nu știu dacă există „bine” sau „rău” în povestea noastră. Există doar ceea ce simțim acum.

Dar eu voiam certitudini. Voiam să știu că nu sunt doar o piesă de schimb într-un puzzle stricat.

Au trecut luni până când Maria a venit la mine într-o dimineață și mi-a spus:

— Poți să-mi faci tu părul azi? Mama e ocupată și tata nu știe cum.

Am simțit cum mi se încălzește inima. Era un pas mic, dar era primul pas spre acceptare.

Cu timpul, am început să construim o rutină: diminețile cu cafea și pâine prăjită, serile cu teme și povești înainte de culcare. Dar mereu exista o umbră: teama că totul s-ar putea destrăma oricând.

Într-o duminică, la masa de prânz, mama mea a venit în vizită. A privit copiii jucându-se în sufragerie și apoi s-a uitat la mine:

— Poate că n-ai ales drumul cel mai ușor, dar văd că ești fericită. Și asta contează cel mai mult.

Am zâmbit pentru prima dată fără urmă de vinovăție.

Totuși, uneori mă trezesc noaptea și mă întreb: Oare cât timp trebuie să treacă până când trecutul nu va mai conta? Oare chiar merit această fericire sau port mereu cu mine vina începutului nostru? Voi ce credeți — putem construi ceva trainic pe ruinele unei iubiri vechi?