Umbrele iubirii: Cum am înfruntat favoritismul la nunta surorii mele, Elena

— Ana, nu uita să aduci voalul Elenei din dormitor! Și vezi să nu-l atingi prea mult, să nu se șifoneze! vocea mamei răsună ascuțit din bucătărie, în timp ce eu stăteam pe hol, cu mâinile strânse pe marginea rochiei mele simple. În jurul meu, casa forfotea de oameni: rude, prieteni, vecini. Toți pentru Elena. Mereu pentru Elena.

Îmi amintesc cum, în copilărie, mă ascundeam sub masa din sufragerie și îl priveam pe Petru, tatăl meu vitreg, cum o ridica pe Elena în brațe și o învârtea râzând. Eu stăteam cu ochii mari, așteptând să-mi vină și mie rândul. Uneori mă lua și pe mine, dar niciodată nu râdea la fel. Poate doar mi se părea. Poate doar voiam prea mult.

Astăzi, la nunta Elenei, toate aceste amintiri s-au întors peste mine ca un val rece. M-am trezit devreme și am ajutat la decorat sala, am alergat după flori, am cărat tăvi cu sarmale. Dar când Petru a venit să o conducă pe Elena la altar, m-a privit doar fugitiv, cu un zâmbet politicos. Pentru ea avea lacrimi în ochi.

— Ana, vino să faci o poză cu noi! strigă Elena din fața oglinzii, radiind în rochia ei albă. M-am apropiat stingheră. Petru îi aranja voalul cu o grijă pe care nu i-o văzusem niciodată. — Ești cea mai frumoasă mireasă din lume, îi șopti el. Eu am rămas în spate, încercând să-mi ascund invidia sub un zâmbet forțat.

La biserică, am stat lângă mama și am privit cum Petru îi ținea mâna Elenei cu mândrie. M-am întrebat dacă tata ar fi făcut la fel pentru mine, dacă nu ne-ar fi părăsit când aveam șase ani. Poate că da. Poate că nu.

La petrecere, toți dansau și râdeau. Eu mă simțeam invizibilă. M-am retras pe terasă, unde l-am găsit pe Vlad, vărul nostru. — Ce faci aici singură? m-a întrebat el. — Nu știu… Parcă nu-mi găsesc locul. — Hai cu mine pe ringul de dans! Dar n-am putut. Simțeam că orice gest al meu ar fi fost deplasat.

Spre seară, când tortul a fost adus și toată lumea a început să cânte „Mulți ani trăiască”, Petru a ridicat un toast pentru Elena: — Să fii fericită mereu, fata mea! Să ai parte de tot ce e mai bun! Am simțit cum mi se strânge stomacul. Niciodată nu mi-a spus așa ceva.

După toasturi și aplauze, l-am găsit pe Petru singur la bar. Am strâns din dinți și m-am apropiat:
— Petru… pot să-ți spun ceva?
S-a uitat la mine surprins:
— Sigur, Ana. Ce s-a întâmplat?
— Nu știu dacă ai observat… dar uneori simt că nu fac parte cu adevărat din familia asta. Că pentru tine contează doar Elena.
A rămas tăcut câteva secunde. Apoi a oftat:
— Ana… știu că poate n-am știut mereu să-ți arăt cât te prețuiesc. Când ai venit în viața mea erai deja atât de retrasă… Mi-a fost teamă să nu te rănesc mai mult.
— Dar eu am avut nevoie de tine! am izbucnit eu printre lacrimi. Am avut nevoie să mă simt iubită la fel ca ea!
Petru s-a ridicat și m-a îmbrățișat stângaci:
— Îmi pare rău dacă te-am făcut să te simți așa… Poate că am greșit. Dar te iubesc, Ana. Chiar dacă nu știu mereu cum să-ți arăt asta.

Am plâns în brațele lui ca un copil. Pentru prima dată după mulți ani, m-am simțit văzută.

Spre finalul serii, Elena a venit la mine:
— Ana… îmi pare rău dacă azi te-ai simțit dată la o parte. Știu că uneori par egoistă… Dar tu ești sora mea și te iubesc!
Am zâmbit printre lacrimi:
— Știu… Doar că uneori mi-e greu să cred asta.

Noaptea târziu, când toată lumea plecase și sala era pustie, am rămas singură pe ringul de dans. Am privit luminile stinse și am simțit o liniște ciudată în suflet.

Oare cât de multe familii ascund astfel de umbre? Oare câți dintre noi tânjim după o iubire egal împărțită și nu avem curajul să cerem ceea ce merităm?