Umbre peste sufletul meu: Povestea unei mame care și-a descoperit fiica din nou

— Mama, trebuie să-ți spun ceva… vocea Irinei tremura la telefon, iar eu simțeam deja cum inima mi se strânge. Era trecut de ora zece seara, iar liniștea casei noastre din Pitești era spartă doar de tic-tacul ceasului din sufragerie. — Ce s-a întâmplat, Irina? — Sunt la spital. Nu e grav, dar trebuie să rămân câteva zile. Te rog, poți să ai grijă de Vlad?

Am simțit cum mi se taie picioarele. Vlad, nepotul meu de șase ani, era lumina ochilor mei. Nici nu am stat pe gânduri. — Vin imediat, i-am spus.

Când am ajuns la apartamentul Irinei, Vlad dormea deja. Am privit-o pe fiica mea: palidă, cu ochii roșii de plâns. — E doar o complicație la stomac, mama. Nu te speria. Dar… te rog, ai grijă de el ca și cum ar fi al tău.

Am luat copilul acasă la noi. Soțul meu, Gheorghe, a încercat să mă liniștească: — O să fie bine, Elena. Irina e puternică. Dar eu simțeam că ceva nu e în regulă.

În primele zile, Vlad era retras. Nu voia să vorbească despre mama lui și nici despre tatăl lui, Cătălin. — Unde e tati? l-am întrebat într-o seară, încercând să par calmă. S-a uitat la mine cu ochii mari și a spus: — Tati nu mai vine acasă…

Am simțit un fior rece pe șira spinării. Nu știam nimic despre problemele lor. Irina nu mi-a spus niciodată că ar avea necazuri în căsnicie. Am încercat să aflu mai multe de la Vlad, dar copilul se închidea în el și plângea noaptea în somn.

Într-o zi, am găsit o scrisoare uitată printre jucăriile lui Vlad. Era de la Cătălin către Irina: „Nu pot să mai trăiesc în minciună. Îmi pare rău pentru tot răul făcut. Ai grijă de Vlad.” Mâinile îmi tremurau când am citit acele rânduri. Ce minciună? Ce rău? Am simțit cum tot universul meu se clatină.

Când Irina s-a întors acasă după o săptămână, era și mai slabă și mai tristă. Am așteptat să adoarmă Vlad și am intrat la ea în cameră.

— Irina, ce se întâmplă cu voi? De ce nu mi-ai spus nimic?

A izbucnit în plâns și mi-a mărturisit totul: Cătălin avea o altă femeie de aproape doi ani și voia să plece definitiv din țară cu ea. Irina aflase recent și suferința o doborâse fizic și psihic.

— Mi-a fost rușine să-ți spun, mama… Am crezut că e vina mea, că nu am fost destul de bună pentru el sau pentru Vlad.

Am luat-o în brațe și am plâns împreună ca două copile rănite. Gheorghe a intrat și el în cameră și ne-a privit neputincios.

— De ce nu ne-ai spus? am întrebat-o printre lacrimi.

— Pentru că mereu ați fost exemplul meu de familie perfectă… N-am vrut să vă dezamăgesc.

În zilele următoare, am încercat să o ajut pe Irina să-și adune puterile. Vlad simțea tensiunea din casă și devenea tot mai retras. Într-o seară, l-am găsit ascuns sub masă, ținând strâns o fotografie cu părinții lui.

— Bunico, dacă mami plânge mereu, eu ce fac?

Nu am știut ce să-i răspund. M-am simțit neputincioasă pentru prima dată în viața mea.

Am început să mă gândesc la propriile mele greșeli ca mamă. Oare am pus prea multă presiune pe Irina? Oare i-am dat impresia că nu are voie să greșească?

Într-o duminică dimineață, am decis să mergem toți trei în parc. Am încercat să-l fac pe Vlad să râdă din nou, să-i arăt că viața merge înainte chiar dacă doare.

Irina a început să meargă la terapie și încet-încet a reușit să accepte situația. Dar rana trădării nu s-a vindecat nici azi.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb dacă nu cumva fiecare familie ascunde propriile sale umbre. Dacă nu cumva dragostea adevărată înseamnă să accepți imperfecțiunea celuilalt și să fii acolo când totul se destramă.

Poate că nu există familie perfectă… Dar oare cât de mult putem ierta fără să ne pierdem pe noi înșine?