Umbra unei iubiri interzise: Povestea Anei

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să fiu mereu ascunsă, să mă simt vinovată pentru fiecare zâmbet pe care îl am cu tine! — am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce el își trăgea nervos mâinile prin păr. Era trecut de miezul nopții și stăteam amândoi în bucătăria mea mică din Drumul Taberei, cu lumina slabă a unui bec chior reflectându-se pe gresia veche. Vlad tăcea, privindu-mă cu ochii lui verzi, obosiți. În acea clipă, am simțit că tot universul meu se prăbușește.

Nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge aici. Mă numesc Ana și am 34 de ani. Am crescut într-o familie obișnuită din Ploiești, cu părinți muncitori și o soră mai mică, Irina, care mereu a fost preferata mamei. Eu eram „fata cu capul pe umeri”, cea care nu făcea prostii, care învăța bine și nu aducea bătăi de cap. Am plecat la București la facultate și am rămas aici, lucrând ca redactor la o editură mică. Viața mea era liniștită, poate prea liniștită. Până într-o zi de toamnă, când l-am întâlnit pe Vlad.

Era la o lansare de carte. El venise cu soția lui, Laura, o femeie frumoasă și elegantă, cu un zâmbet cald. Vlad era genul acela de bărbat care umple o încăpere doar cu prezența lui: înalt, brunet, cu o voce gravă și un râs molipsitor. Am schimbat câteva cuvinte despre literatură și filme vechi. A doua zi mi-a scris pe Facebook: „Mi-a plăcut mult discuția noastră. Bem o cafea săptămâna viitoare?”

Știam că e căsătorit. Nu mi-am făcut iluzii la început. Dar discuțiile noastre au devenit tot mai lungi, mesajele tot mai personale. Îmi povestea despre fiica lui, Mara, despre cum simte că s-a pierdut pe sine în rutina zilnică. Eu îi spuneam despre singurătatea mea, despre fricile mele că nu voi găsi niciodată pe cineva care să mă înțeleagă cu adevărat.

Prima dată când m-a sărutat, am simțit că mă topesc. Era ca și cum toată viața așteptasem momentul acela. Dar după ce a plecat, am plâns ore întregi. Știam că nu e corect.

— Ana, nu pot să renunț la tine — mi-a spus Vlad într-o seară ploioasă, când stăteam îmbrățișați sub un copac în Herăstrău. — Dar nici nu pot să-mi părăsesc familia… încă.

Așa au trecut doi ani. Doi ani în care am trăit între speranță și disperare. Între mesaje șterse rapid și întâlniri furate printre orele lui de birou sau „delegații”. Prietenele mele nu știau nimic. Mama mă întreba mereu când îmi găsesc și eu „un băiat serios”. Irina mă privea cu superioritate: ea era deja măritată și avea un copil de un an.

Într-o zi, Vlad a venit la mine palid:

— Ana… Laura a aflat. I-am spus totul. Plec de acasă.

Am simțit un fior rece pe șira spinării. Nu mă bucuram. Eram îngrozită. Ce urma să facem? Cum să trăim cu atâta vinovăție?

Primele săptămâni au fost un haos. Vlad locuia la mine, dar era absent, copleșit de telefoane de la avocat, certuri cu Laura, lacrimile Marei care nu înțelegea de ce tata nu mai vine acasă. Eu mergeam la serviciu ca un robot și evitam privirile colegilor.

Într-o seară, mama m-a sunat:

— Ana, ce-ai făcut? Laura a venit la noi acasă plângând! Cum ai putut să faci așa ceva?

Am simțit că mă sufoc. Toată viața încercasem să fiu „fata bună”. Acum eram „destrămătoarea de familii”.

Vlad încerca să fie prezent, dar era tot mai distant. Vorbeam despre viitorul nostru, dar totul părea ireal.

— Poate ar trebui să ne mutăm din București — mi-a spus el într-o seară. — Să o luăm de la capăt undeva unde nu ne știe nimeni.

— Și Mara? — am întrebat eu încet.

A tăcut mult timp.

— Nu știu… Nu știu nimic acum.

Într-o duminică dimineață, am găsit un mesaj de la Irina: „Sper că ești fericită acum că ai distrus o familie.”

Am izbucnit în plâns. Nu eram fericită deloc. Vlad era tot mai absent; uneori dispărea ore întregi fără să spună unde merge. Într-o seară l-am întrebat:

— Te mai întorci la Laura?

— Nu știu ce vreau… — a răspuns el încet.

Atunci am realizat că am pierdut tot: familia mea mă respingea, prietenele mă evitau, iar Vlad nu era omul pe care îl idealizasem.

Au trecut luni de zile până când am avut curajul să-i spun:

— Vlad, nu mai pot trăi așa. Trebuie să pleci.

A plecat fără să se uite înapoi.

Acum stau singură în bucătăria mea mică și mă întreb: oare merită vreodată să distrugi vieți pentru o iubire interzisă? Poate fi fericirea clădită pe suferința altora? Voi ce credeți?