Umbra trecutului, lumina unui cățel și speranța unui nou început

— Mamă, nu-l putem lăsa aici! Uite cum tremură!
Vocea lui Vlad răsuna în noapte, spartă de ploaia care bătea în geamurile scării blocului. Avea doar șase ani, dar ochii lui mari și umezi mă priveau cu o hotărâre pe care nu o mai văzusem la el. M-am uitat la ghemotocul ud și murdar de la picioarele noastre. Un cățeluș alb cu pete negre, care abia respira de frig și frică.
Am oftat adânc. În minte mi se derulau toate grijile: salariul meu de casieră la supermarket abia ne ajungea pentru chirie și mâncare, iar mama nu-mi mai vorbea de când aflase că sunt însărcinată și nu vreau să mă mărit cu tatăl copilului. Dar cum să-i spun nu lui Vlad? Cum să-i spun nu acelui suflet mic, abandonat ca și noi?
— Bine, îl luăm sus. Dar doar pentru noaptea asta, am zis, încercând să par fermă.
Vlad a zâmbit larg și a luat cățelul în brațe. În ochii lui am văzut pentru prima dată după mult timp o sclipire de bucurie adevărată.

Așa a început totul. În dimineața următoare, când am ieșit cu Vlad și cu noul nostru prieten — pe care l-a botezat Max — la plimbare prin cartierul nostru din Ploiești, am simțit privirile vecinilor. Unii șușoteau: „Uite-o pe aia singură, cu copil și câine!” Alții doar dădeau din cap. M-am obișnuit cu judecata lor, dar uneori mă durea mai tare decât aș fi recunoscut vreodată.

Într-o zi, la supermarket, când făceam inventarul la raftul cu lactate, l-am văzut pe Radu pentru prima dată. Era noul șofer de aprovizionare — înalt, cu ochi verzi și un zâmbet cald. A început să vină tot mai des pe la magazin și mereu găsea un motiv să stea de vorbă cu mine.

— Irina, ai nevoie de ajutor cu cutiile astea?
— Nu, mulțumesc. Mă descurc, i-am răspuns scurt, obișnuită să mă apăr.

Dar el nu s-a lăsat. Într-o zi mi-a adus o cafea caldă și mi-a spus:
— Știu că nu e ușor să fii singură. Am crescut și eu fără tată. Dacă vrei să vorbim vreodată…

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu voiam să mă deschid, nu voiam să las pe nimeni să vadă cât de vulnerabilă sunt. Dar Radu era răbdător. Încet-încet, a început să vină pe la noi acasă, sub pretextul că vrea să-l vadă pe Max sau să-l ajute pe Vlad cu temele.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit cu Max ghemuit lângă el, Radu mi-a spus:
— Irina, nu trebuie să porți totul singură. Poți avea încredere în mine.

M-am uitat la el lung. Voiam să cred că există oameni buni, dar trecutul meu era plin de trădări. Tatăl lui Vlad ne părăsise când aflase că sunt însărcinată. Mama îmi spusese că „mi-am făcut-o cu mâna mea” și că nu mai are ce discuta cu mine până nu „intru în rândul lumii”.

Într-o duminică, am decis să mergem la mama acasă. Vlad voia să-și cunoască bunica. Am bătut la ușă cu inima cât un purice. Mama a deschis ușa și s-a uitat lung la noi.
— Ce cauți aici?
— Mamă… Vlad vrea să te vadă.
— Nu am ce discuta cu voi. Du-te acasă la tine!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Vlad s-a agățat de mâna mea și a întrebat încet:
— De ce nu vrea bunica să mă vadă?

Nu am avut putere să-i răspund. Am plâns toată noaptea aceea, iar Max s-a lipit de mine ca și cum ar fi vrut să-mi aline durerea.

Zilele au trecut greu. La serviciu eram tot mai obosită, acasă încercam să fiu puternică pentru Vlad. Dar Max ne-a schimbat viața fără să ne dăm seama. Ne făcea să râdem când ne era cel mai greu, iar Vlad avea mereu un prieten alături.

Radu a rămas aproape de noi. Într-o seară mi-a spus:
— Irina, nu trebuie să-ți fie rușine că ești mamă singură. Ești cea mai curajoasă femeie pe care o cunosc.

Am început să cred că merit și eu o șansă la fericire. Dar frica nu dispăruse. Mă întrebam mereu dacă nu cumva greșesc față de Vlad — dacă nu-i lipsesc ceva ce doar o familie „normală” i-ar putea oferi.

Într-o zi, Vlad a venit acasă cu ochii roșii:
— Mami, copiii râd de mine că n-am tată…

L-am strâns tare în brațe.
— Tu ai pe cineva care te iubește enorm: pe mine și pe Max. Și poate… poate într-o zi vei avea și un tată adevărat.

Vlad s-a uitat la Radu care tocmai intrase pe ușă cu o pungă de covrigi calzi.
— Poate Radu?

Am zâmbit printre lacrimi.

Viața noastră nu era perfectă, dar era plină de iubire sinceră — chiar dacă venea din locuri neașteptate: un copil curajos, un cățel credincios și un bărbat care a avut răbdare să-mi vindece rănile.

Uneori mă întreb: oare câți dintre noi trăim cu frica de a fi judecați pentru alegerile noastre? Oare cât curaj ne trebuie ca să ne permitem din nou să fim fericiți?