Umbra trădării sub același acoperiș

— Nu pot să cred, Irina! Cum ai putut să-mi faci una ca asta? Glasul meu răsuna spart în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Mâinile îmi tremurau, iar ochii mi se umpleau de lacrimi pe care nu mai aveam puterea să le ascund. Irina stătea în fața mea, cu privirea în pământ, fără să scoată un cuvânt.

Totul a început într-o seară de noiembrie, când am găsit-o pe Irina plângând pe banca din fața blocului. Era udă leoarcă, cu ochii umflați și hainele murdare. Nu am stat pe gânduri: am luat-o de mână și am dus-o sus, la noi. Soțul meu, Radu, a privit-o cu o oarecare reticență, dar nu a zis nimic. Era prietena mea din liceu, fata cu care împărțisem sandvișuri și secrete, cu care râsesem și plânsesem la examene și despărțiri.

— Stai la noi cât ai nevoie, i-am spus atunci. Suntem familie.

Timpul a trecut și prezența Irinei a devenit parte din rutina noastră. Diminețile le petreceam împreună la cafea, iar serile povesteam despre tot și nimic. Radu părea mai relaxat în preajma ei decât cu mine. La început nu am băgat de seamă: poate pentru că Irina avea mereu o glumă la îndemână sau pentru că știa să asculte fără să judece. Dar apoi au început micile gesturi: priviri prelungite, râsete la glume pe care eu nu le înțelegeam, atingeri „întâmplătoare” când treceau unul pe lângă altul prin holul îngust.

Într-o seară, când m-am întors mai devreme de la serviciu, i-am găsit râzând împreună în bucătărie. Radu îi ținea mâna pe umăr, iar Irina se uita la el ca și cum ar fi fost singurul bărbat din lume. Am simțit un junghi în piept, dar mi-am spus că exagerez. Era prietena mea cea mai bună! Cum aș fi putut să cred altceva?

Dar semnele au devenit tot mai clare: Radu începea să întârzie acasă fără explicații, iar Irina părea mereu preocupată când îl sunam. Într-o noapte, am auzit șoapte venind din sufragerie. Am ieșit tiptil din dormitor și i-am văzut stând aproape unul de celălalt, vorbind în șoaptă. Când m-au văzut, s-au ridicat brusc și au schimbat subiectul.

Am încercat să vorbesc cu Radu:
— Ce se întâmplă între tine și Irina?
— Nimic! Ești paranoică! Ești obosită de la muncă, vezi lucruri care nu există.

Dar nu eram nebună. Într-o zi, am găsit un mesaj pe telefonul Irinei: „Mi-e dor de tine. Abia aștept să fim doar noi doi.” Semnat: Radu.

Mi s-a făcut rău. Am simțit cum lumea mea se prăbușește. Am confruntat-o pe Irina:
— Cum ai putut? Ți-am oferit tot ce aveam! Ți-am deschis casa și inima!
Ea a început să plângă:
— Nu am vrut… S-a întâmplat pur și simplu… M-am simțit singură… El m-a făcut să mă simt importantă…

Radu a recunoscut totul fără să clipească:
— Îmi pare rău, dar nu te mai iubesc ca înainte. Cu Irina e altceva.

Am simțit că mă sufoc. Mama mea mi-a spus:
— Ți-am zis eu să nu ai încredere oarbă în nimeni! Prietenii adevărați sunt rari ca aurul.

Sora mea, Simona, m-a luat în brațe:
— O să treci peste asta. Știu că doare acum, dar vei vedea că viața merge înainte.

Zilele ce au urmat au fost un coșmar: Irina a plecat din casa noastră, dar nu înainte de a-mi cere iertare printre lacrimi. Radu s-a mutat la ea după două săptămâni. Vecinii șușoteau pe la colțuri, iar eu mă simțeam ca o umbră prin propria viață.

Am început să mă întreb dacă vina era a mea: poate că nu am fost destul de atentă la nevoile lui Radu? Poate că am fost prea ocupată cu serviciul? Poate că am avut prea multă încredere în oameni?

Au trecut luni până când am reușit să mă ridic din pat fără să plâng. Am început să ies cu prietenele mele vechi, să merg la teatru sau la film singură. Am descoperit că pot fi întreagă chiar dacă sunt singură. Am început să scriu într-un jurnal tot ce simțeam: furie, tristețe, dorința de răzbunare și apoi… liniște.

Astăzi, când mă uit în urmă, încă mă doare trădarea Irinei mai mult decât cea a lui Radu. Pentru că iubirea poate muri uneori fără vinovați, dar prietenia… prietenia ar trebui să fie sacră.

Mă întreb adesea: Cum putem ști cine ne este cu adevărat prieten? Și dacă iertarea e posibilă atunci când rana e atât de adâncă?