Umbra tatălui-soțului: Când casa mea nu mai e a mea

— Iar a venit, șoptesc printre dinți, în timp ce aud cheia răsucindu-se în broască. E ora 10 dimineața, iar eu abia am apucat să-mi beau cafeaua. Soțul meu, Radu, e la muncă, copiii la școală, iar eu, singură în bucătărie, simt cum stomacul mi se strânge. Ușa se deschide larg și domnul Dinu, tatăl lui Radu, intră cu pași apăsați, ca și cum ar fi la el acasă.

— Bună dimineața, Ilinca! Ce faci? Ai ceva bun prin frigider?

Încerc să zâmbesc, dar mă doare maxilarul de la atâta prefăcătorie. — Bună dimineața, domnule Dinu. Tocmai voiam să gătesc ceva pentru prânz…

Nici nu termin bine fraza că deja deschide frigiderul și începe să scotocească. Scoate brânza pe care o păstrasem pentru copii, ia ultimul iaurt și mai găsește și niște salam. Se așază la masă și începe să mănânce cu poftă, fără să mă invite sau măcar să întrebe dacă poate.

Mă uit la el și simt cum mi se urcă sângele la cap. Nu e prima dată când face asta. De fapt, de când a rămas văduv acum un an, vine aproape zilnic. La început am înțeles: îi era greu singur, avea nevoie de companie. Dar acum… Acum simt că nu mai am aer în propria casă.

Când Radu ajunge acasă seara, îi spun:

— Radu, trebuie să vorbim despre tatăl tău. Nu mai pot. Azi iar a venit și a golit frigiderul. Nu mai avem nimic pentru copii la micul dejun.

Radu oftează și-și trece mâna prin păr.

— Ilinca, e tata… E singur. Ce vrei să fac? Să-i spun să nu mai vină?

— Nu zic asta, dar nici nu pot trăi așa! Nu mai am intimitate, nu mai pot planifica nimic. Parcă nici nu mai e casa mea!

Radu tace. Îl văd cum se luptă între loialitatea față de mine și cea față de tatăl lui. Și eu mă simt vinovată că pun presiune pe el, dar nu mai pot.

A doua zi dimineață, domnul Dinu apare din nou. De data asta vine cu o pungă de covrigi.

— Am adus ceva pentru copii! spune el triumfător.

Îi mulțumesc politicos, dar când deschid punga văd că sunt vechi, tari ca piatra. Copiii nici nu se ating de ei.

Seara, la cină, atmosfera e tensionată. Copiii întreabă de ce bunicul vine mereu și de ce nu mai avem dulciuri sau lapte.

— Pentru că bunicul are nevoie de noi acum, încerc eu să explic, dar vocea îmi tremură.

În noaptea aceea nu dorm deloc. Mă gândesc la toate momentele în care am încercat să-i spun domnului Dinu că am nevoie de spațiu. De fiecare dată a râs:

— Eh, Ilinca, ce spațiu? Suntem familie! Familia trebuie să fie împreună!

Dar eu simt că mă sufoc. Încep să evit să stau acasă. Mă duc la cumpărături mai des decât e nevoie doar ca să scap de prezența lui.

Într-o zi îl găsesc pe domnul Dinu în sufragerie, răsfoind facturile noastre.

— Ce faci acolo? întreb cu voce tremurată.

— Mă uitam dacă nu pot să vă ajut cu ceva… Poate plătesc eu gazul luna asta!

Îmi vine să țip: „Nu avem nevoie de ajutorul tău! Avem nevoie doar de liniște!” Dar mă abțin. Înghit în sec și plec în dormitor.

Încep să mă cert tot mai des cu Radu. El spune că sunt egoistă. Eu spun că nu mai pot trăi în propria casă ca o musafiră.

Într-o seară izbucnesc:

— Dacă nu pui limite cu tatăl tău, eu plec! Nu mai pot!

Radu tace mult timp. În cele din urmă spune:

— Bine. Mâine vorbesc cu el.

A doua zi îl aud pe Radu vorbind cu tatăl lui în bucătărie:

— Tată… trebuie să ne dai puțin spațiu. Ilinca are nevoie de liniște. Și copiii…

Domnul Dinu tace o clipă. Apoi răspunde:

— Nu credeam că vă deranjez atât de tare… Am crezut că vă fac bine.

După acea discuție, domnul Dinu vine mai rar. Dar atmosfera rămâne încărcată mult timp. Radu e distant cu mine, copiii întreabă mereu de bunic.

Mă simt vinovată și ușurată în același timp. Am câștigat liniștea casei mele, dar am pierdut ceva din familie.

Uneori mă întreb: Oare am făcut bine? Se poate pune o limită fără să rănești pe cineva drag? Sau orice alegere doare pe cineva?