Umbra responsabilității: Povestea unei femei care poartă povara familiei

— Nu mai avem nici măcar pentru pâine, Mihai! am izbucnit, trântind sacoșa pe masa din bucătărie. Mâinile îmi tremurau de oboseală și frustrare. Era deja trecut de ora nouă seara, iar eu abia ajunsesem acasă după o zi întreagă la facultate și încă patru ore la cafeneaua unde spălam vase. Mihai stătea pe canapea, cu ochii în telefon, ca și cum lumea s-ar fi oprit la ecranul acela luminos.

— Lasă, o să fie bine, a murmurat el fără să ridice privirea. M-am uitat la el cu o furie mocnită, simțind cum ceva din mine se rupe. Era a treia lună la rând când plăteam singură chiria, facturile și mâncarea. El nu mai lucra de aproape un an, de când firma la care era angajat dăduse faliment. La început am înțeles — e greu să-ți pierzi locul de muncă, să-ți pierzi rostul. Dar timpul trecea și Mihai părea să se afunde tot mai mult în apatie.

În fiecare dimineață mă trezeam la cinci, cu ochii umflați de nesomn. Îmi pregăteam cafeaua în liniște, ca să nu-l deranjez. Îmi luam notițele pentru cursuri și plecam înainte ca soarele să răsară. La prânz alergam între seminarii și jobul part-time, iar seara scriam articole pentru site-uri obscure, doar ca să mai câștig câteva sute de lei. Uneori mă întrebam dacă Mihai știe măcar cât costă laptele sau dacă a observat că nu mi-am mai cumpărat nimic nou de luni întregi.

Mama mă sună aproape zilnic.

— Victoria, nu poți continua așa! Tu nu ești robot! De ce nu vorbești cu Mihai? De ce nu-l împingi să facă ceva?

Îi răspund mereu că încerc, dar adevărul e că discuțiile noastre se termină mereu cu tăceri grele sau certuri care mă lasă și mai secătuită. Într-o seară, după ce am plâns în baie ca să nu mă audă nimeni, am ieșit hotărâtă să-i spun tot ce simt.

— Mihai, nu mai pot! Nu mai pot să trag singură! Tu chiar nu vezi cât mă chinui?

S-a uitat la mine ca și cum l-aș fi trezit dintr-un vis urât.

— Ce vrei să fac? Nu sunt joburi! Am trimis CV-uri peste tot!

— Dar nici nu cauți cu adevărat! Nu te-ai dus la niciun interviu de luni întregi! Ai putea măcar să ajuți prin casă sau să gătești ceva!

A dat din umeri și s-a retras în camera mică unde obișnuia să joace pe calculator. Am rămas în mijlocul sufrageriei, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. M-am simțit invizibilă.

Într-o zi de sâmbătă, când am venit acasă mai devreme, l-am găsit pe Mihai cu fratele lui, Sorin, râzând și jucând FIFA. Pe masă erau două beri scumpe — bani pe care eu nu mi-i permiteam niciodată. Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— De unde ai avut bani pentru astea?

— Sorin a adus, a zis Mihai repede.

Sorin s-a ridicat jenat și a plecat. Am rămas doar noi doi.

— Chiar nu-ți pasă deloc? am întrebat încet.

— Ești obosită, Victoria. Mereu ești nervoasă. Poate ar trebui să te relaxezi puțin.

M-am prăbușit pe canapea. Nu mai aveam putere nici să plâng. În noaptea aceea am scris un articol despre femeile din România care duc greul familiei fără să fie văzute sau apreciate. Am pus în el toată durerea mea — și l-am semnat cu pseudonim.

Au trecut luni. Am terminat facultatea cu greu și am primit o ofertă de job la o editură mică din București. Eram fericită și speriată în același timp. I-am spus lui Mihai că trebuie să ne mutăm — poate un nou început ne va ajuta.

— Nu vreau să plec din orașul ăsta! Aici e tot ce cunosc!

— Dar aici nu avem nimic! Eu nu mai pot trage singură!

A urmat cea mai grea discuție din viața mea. Mi-a spus că îl presez prea mult, că îl fac să se simtă inutil. I-am spus că nu pot respecta un om care nu luptă nici măcar pentru el însuși.

Într-o dimineață friguroasă de toamnă, mi-am făcut bagajele și am plecat singură spre București. Mama m-a întâmpinat la gară cu lacrimi în ochi.

— Ești sigură că vrei asta?

— Nu știu dacă vreau… dar știu că trebuie.

Primele luni au fost cumplite. M-am simțit vinovată că l-am lăsat pe Mihai în urmă, dar în același timp am început să respir din nou. Am cunoscut oameni noi, am început să scriu din suflet și am descoperit că merit mai mult decât să fiu doar motorul unei familii care nu merge nicăieri.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă ar fi trebuit să lupt mai mult pentru noi doi. Dar apoi îmi amintesc serile în care adormeam plângând de epuizare și indiferență.

Oare câte femei din România trăiesc povestea mea? Câte dintre noi ne pierdem respectul pentru cei pe care îi iubim atunci când suntem lăsate singure cu toată povara? Voi ce ați fi făcut în locul meu?