Umbra moștenirii: Testamentul care mi-a sfâșiat familia

— Cum adică nu e nimic pentru mine? am întrebat, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam în mână hârtia aceea rece, cu semnătura mamei la final. Ochii mi se încețoșau, iar inima îmi bătea atât de tare încât simțeam că o să-mi spargă pieptul. Sorina, sora mea mai mare, stătea în capătul mesei, cu privirea ațintită în podea, evitând să mă privească. Notarul, un bărbat cu ochelari groși și voce monotonă, a ridicat din umeri.

— Așa a dorit doamna Maria. Totul merge la fiica cea mare, Sorina. Casa, terenul, economiile, tot.

Am simțit cum lumea se prăbușește peste mine. Mama murise acum două săptămâni, iar eu încă nu reușisem să accept că nu o voi mai vedea niciodată. Dar să aflu că, în ultimele ei clipe, a ales să mă șteargă din testament… era prea mult. Am ieșit din biroul notarului fără să spun un cuvânt, cu pașii grei, ca și cum aș fi cărat toată greutatea lumii pe umeri.

Acasă, tata mă aștepta pe canapea, cu ochii roșii de la plâns. — Ce s-a întâmplat, Ilinca? Ce-a zis notarul?

Am aruncat hârtia pe masă. — Nimic. Pentru mine, nimic. Totul e al Sorinei.

Tata a rămas mut. S-a ridicat încet, a luat hârtia și a citit-o de două ori, apoi a oftat adânc. — Nu pot să cred… Mama ta te-a iubit, Ilinca. Știi asta.

— Atunci de ce m-a șters din viața ei? am urlat, simțind cum lacrimile îmi curg pe obraji fără să le pot opri.

În zilele care au urmat, casa noastră s-a umplut de tăceri apăsătoare și priviri furișe. Sorina venea rar, dar când venea, încerca să mă evite. Într-o seară, am găsit-o în bucătărie, cu ochii închiși, sprijinită de chiuvetă.

— De ce ai acceptat totul? am întrebat-o, fără să-mi pot stăpâni furia.

S-a întors spre mine, cu fața palidă. — Ce voiai să fac? Să refuz? Să mă cert cu mama când era pe moarte?

— Puteai să-mi spui! Puteai să lupți pentru mine!

— Nu știi totul, Ilinca. Nu știi ce s-a întâmplat între mine și mama în ultimii ani.

Am simțit cum mă cuprinde o furie oarbă. — Ce s-a întâmplat? Ce mi-a scăpat?

Sorina a tăcut o clipă, apoi a oftat. — Mama a aflat că tu ai vrut să pleci la București, să nu mai ai nicio legătură cu noi. A zis că nu vrei să te întorci niciodată. S-a simțit trădată.

— Asta e o prostie! Am vrut să plec pentru că aici nu mai aveam aer! Pentru că mereu am simțit că nu sunt destul de bună!

Sorina a lăcrimat. — Știu… Dar mama nu a putut să treacă peste asta. A zis că dacă tu nu vrei să faci parte din familie, atunci nici familia nu trebuie să-ți aparțină.

Am ieșit din bucătărie trântind ușa, simțind că mă sufoc. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care am încercat să-i demonstrez mamei că merit iubirea ei: când am luat premiul întâi la școală, când am stat nopți întregi lângă ea la spital, când am renunțat la prieteni ca să fiu acasă… Și totuși, nu a fost destul.

Zilele au trecut greu. Tata încerca să mă încurajeze, dar îl vedeam cât de mult suferă și el. La un moment dat, am găsit o scrisoare de la mama, ascunsă într-o carte veche de poezii. Scrisul ei tremurat mi-a sfâșiat sufletul:

„Ilinca, dacă citești asta, înseamnă că nu mai sunt. Poate că nu am știut să-ți arăt cât de mult te iubesc. Poate că am greșit. Dar am vrut să te protejez de greutățile casei, să fii liberă să-ți urmezi drumul. Sorina are nevoie de rădăcini, tu ai nevoie de aripi. Iartă-mă dacă am ales greșit. Te iubesc, mama.”

Am plâns ore în șir, ținând scrisoarea la piept. Am înțeles atunci că mama nu m-a urât, dar nici nu a știut să mă iubească așa cum aveam nevoie. A ales pentru mine libertatea, dar eu voiam doar să simt că aparțin undeva.

Când am revăzut-o pe Sorina, i-am dat scrisoarea. A citit-o în tăcere, apoi m-a îmbrățișat strâns, pentru prima dată după ani de zile.

— Poate că nu vom înțelege niciodată de ce a făcut mama ce a făcut, a spus ea printre lacrimi. Dar suntem tot noi două. Și tata. Și trebuie să găsim o cale să mergem mai departe.

Am stat mult timp în brațele ei, simțind că, pentru prima dată, nu mai sunt singură. Am decis să nu mă mai las definită de trecut și de alegerile altora. Am început să reconstruiesc relația cu Sorina și cu tata, pas cu pas, cu răbdare și iertare.

Uneori mă întreb: oare aș fi putut face ceva diferit? Oare e posibil să ierți cu adevărat atunci când sufletul ți-e sfâșiat de nedreptate? Sau rămânem mereu prizonieri ai greșelilor părinților noștri?