Umbra mamei soacre: Povestea unei iubiri încercate

— Vlad, unde ai fost? întreb, cu vocea tremurândă, în timp ce el își scutură umbrela la ușă. Plouă torențial afară, iar în bucătărie miroase a ciorbă de perișoare pe care am gătit-o special pentru el. Îmi evită privirea, își desface paltonul și oftează.

— Am trecut pe la mama, răspunde scurt, ca și cum ar fi ceva firesc. Îmi simt inima strânsă ca într-o menghină. Nu e prima dată când face asta, dar azi doare mai tare. Poate pentru că noaptea trecută am visat-o din nou pe soacră-mea, stând între noi în pat, cu privirea ei rece și judecătoare.

Nu știu când a început totul. Poate după ce ne-am mutat împreună, în apartamentul mic din Militari, la doi pași de blocul părinților lui Vlad. La început, mă bucuram să o ajut pe doamna Mariana la gătit sau să stăm la o cafea. Dar încet-încet, am simțit că orice fac e greșit: ciorba mea nu are gustul copilăriei lui Vlad, sarmalele mele sunt prea uscate, iar prăjiturile mele nu se compară cu ale ei.

— Nu trebuie să te superi, îmi spunea Vlad când îi reproșam că merge prea des la mama lui. E doar obișnuință. Știi că ține mult la mine.

Dar eu știam că nu e doar atât. În fiecare duminică, când mergeam la masa de familie, simțeam privirile tuturor ațintite asupra mea. Soacra mea îmi punea mereu în farfurie porții uriașe și mă întreba dacă nu vreau să iau rețeta de la ea. Tata-socru râdea și spunea că „bărbatul trebuie hrănit bine”, iar Vlad zâmbea stânjenit.

Într-o zi, după o ceartă aprinsă despre cine gătește mai bine, Vlad a plecat trântind ușa. Am rămas singură în bucătărie, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. M-am întrebat dacă sunt geloasă pe propria lui mamă. Dacă nu cumva lupt cu o fantomă imposibil de învins.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru liniștea noastră. Vlad a început să vină tot mai târziu acasă. Îl simțeam distant, absent chiar și când era lângă mine. Într-o noapte, l-am auzit vorbind la telefon cu mama lui:

— Da, mamă… Da, vin mâine să iau sarmale… Nu, nu i-am spus încă… Da, știu că nu-i place…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Nu era vorba doar de mâncare. Era vorba de faptul că nu eram niciodată suficientă pentru el sau pentru familia lui.

A doua zi dimineață, am încercat să vorbesc cu el:

— Vlad, te rog… Spune-mi ce se întâmplă. De ce simt că nu mai suntem o echipă?

El a oftat adânc:

— Nu vreau să te rănesc. Dar mama… e singură de când a murit tata. Și… mâncarea ei îmi amintește de copilărie. Nu vreau să te compar cu ea.

— Dar o faci! am izbucnit eu. O faci de fiecare dată când alegi să mănânci la ea și nu acasă! De fiecare dată când spui că „la mama era altfel”. Cum să mă simt? Cum să nu mă doară?

Vlad a tăcut. Apoi a ieșit din cameră fără un cuvânt.

În zilele care au urmat, am încercat să mă schimb. Am sunat-o pe doamna Mariana să-i cer rețete. Am gătit după indicațiile ei, am pus mai mult borș în ciorbă și am fiert sarmalele mai mult decât mi-ar fi plăcut mie. Dar Vlad tot mergea la ea.

Într-o seară, după ce s-a întors târziu acasă, l-am întrebat:

— Ce are mâncarea ei și nu are a mea?

S-a uitat la mine cu ochii umezi:

— Nu e vorba doar de mâncare… E mirosul casei mele, vocea ei când mă ceartă că nu mănânc destul… E copilăria mea.

Atunci am înțeles că luptam cu ceva ce nu puteam controla: dorul lui de trecut, de siguranța maternă. Dar tot nu puteam accepta că eram mereu pe locul doi.

Am început să mă izolez. Prietenele mele îmi spuneau să fiu mai fermă:

— Nu-l lăsa să te calce în picioare! Trebuie să-ți impui limitele!

Dar cum să impun limite între un bărbat și mama lui? În România, legătura asta e sfântă. Oricât aș încerca să mă fac plăcută sau să gătesc mai bine, tot ea va fi „mama”.

Într-o zi, am decis să merg la un psiholog. I-am povestit totul: visele cu soacra mea, sentimentul de neputință, frica de abandon.

— E normal să simți gelozie și nesiguranță când partenerul tău pare mai atașat de altcineva decât de tine, mi-a spus psihologul. Dar trebuie să discutați sincer despre limitele voastre ca familie nou formată.

Am încercat din nou să vorbesc cu Vlad:

— Te iubesc, dar nu pot trăi mereu în umbra mamei tale. Avem nevoie de spațiul nostru.

A fost pentru prima dată când l-am văzut ezitând cu adevărat:

— Nu vreau să te pierd… Dar nici pe ea nu pot s-o las singură…

Am plâns amândoi în acea seară. Nu știu dacă vom găsi vreodată echilibrul perfect între trecut și prezent, între familia lui și familia noastră.

Uneori mă întreb: oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru ca iubirea să supraviețuiască între tradiție și nevoia de independență?

Poate că răspunsul nu e niciodată simplu. Dar știu sigur că merităm să fim văzute și iubite pentru ceea ce suntem noi — nu doar ca niște umbre ale mamelor lor.

Voi ce ați face în locul meu? Cum ați găsi curajul să vă impuneți fără să distrugeți legătura dintre soț și mama lui?