Trei iubiri, o singură inimă: Povestea mea între alegeri și regrete

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să fiu doar o opțiune pentru tine! am strigat, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei noastre mici din cartierul Militari. Ea s-a întors spre mine, cu ochii umezi, dar hotărâți.

— Și eu ce să fac, Vlad? Să mă prefac că nu simt nimic pentru altcineva? Să mă mint pe mine?

Așa a început sfârșitul primei mele iubiri adevărate. Aveam douăzeci și trei de ani și credeam că Ilinca e tot ce mi-a dat viața mai bun. Ne cunoscuserăm la facultate, la Litere, și ne-am legat repede prin pasiunea pentru poezie și cafeaua amară băută în pauzele lungi dintre cursuri. Am împărțit vise, planuri și o garsonieră rece, dar plină de râsete. Dar, ca orice poveste care începe prea devreme, s-a terminat înainte să apucăm să ne maturizăm.

După despărțire, am simțit că mi s-a rupt ceva în suflet. Mergeam pe străzile Bucureștiului fără țintă, ascultându-mi pașii goi pe asfaltul ud. Prietenii încercau să mă scoată din starea asta, dar nimeni nu putea umple golul lăsat de Ilinca. Mama îmi spunea mereu:

— Vlad, viața merge înainte. O să mai iubești.

Nu am crezut-o atunci. Dar timpul a trecut, iar inima mea s-a încăpățânat să bată mai departe.

A doua iubire a venit ca o furtună de vară: neașteptată, intensă și devastatoare. O chema Ana-Maria și era colega mea de la noul job într-o agenție de publicitate. Avea un râs molipsitor și o energie care mă făcea să uit de tot ce era în jur. Ne-am apropiat repede, iar relația noastră a fost ca un foc de artificii: spectaculoasă, dar scurtă.

— Vlad, nu pot să-ți promit nimic. Eu nu cred în povești cu final fericit, mi-a spus într-o seară, când am încercat să-i vorbesc despre viitor.

— Dar eu cred! am răspuns aproape disperat. Eu chiar cred că putem fi fericiți!

Ana-Maria a zâmbit trist și m-a mângâiat pe obraz.

— Tu meriți pe cineva care să creadă la fel ca tine.

Când a plecat din viața mea, am simțit că nu mai am putere să sper. Am început să mă izolez, să mă afund în muncă și să evit orice apropiere. Prietenii mei, Radu și Sorina, încercau să mă scoată la bere sau la film, dar eu refuzam mereu.

— Vlad, nu poți trăi așa! Trebuie să-ți dai o șansă! mi-a spus Sorina într-o seară, când m-a găsit privind în gol pe balcon.

— Nu mai vreau să sufăr. Poate nu sunt făcut pentru iubire.

Dar viața are un mod ciudat de a-ți arunca în cale exact ceea ce ai nevoie atunci când te aștepți mai puțin. A treia iubire a venit sub forma Danei — o femeie matură, cu zece ani mai mare decât mine, divorțată și mamă a unui băiețel de șapte ani. Ne-am cunoscut la un curs de fotografie organizat la Casa de Cultură din sectorul 6.

Dana era diferită de toate femeile pe care le cunoscusem până atunci: calmă, echilibrată și cu o forță interioară care mă fascina. La început am fost doar prieteni; vorbeam despre cărți, filme vechi și copilul ei, Andrei. Încet-încet, prietenia s-a transformat în ceva mai profund.

— Vlad, trebuie să știi că nu sunt ușor de iubit. Am trecut prin multe și nu vreau să te rănesc.

— Nu-mi e frică de trecutul tău. Vreau să construim ceva împreună.

Am început să petrec tot mai mult timp cu ea și cu Andrei. Învățam să gătesc paste împreună cu băiețelul ei și mergeam în weekend la teatru de păpuși sau în parc. Pentru prima dată după mult timp, simțeam că aparțin undeva.

Dar fericirea noastră nu a fost pe placul tuturor. Fostul soț al Danei a început să facă presiuni asupra ei, amenințând că îi va lua copilul dacă va continua relația cu mine.

— Vlad, nu știu ce să fac… Nu vreau să-l pierd pe Andrei!

— Nu trebuie să alegi între mine și copilul tău! O să luptăm împreună!

Am încercat să fim puternici, dar stresul și frica au început să ne macine relația. Dana devenea tot mai retrasă, iar eu simțeam că pierd din nou tot ce iubesc.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, Dana m-a privit lung și mi-a spus:

— Vlad… trebuie să ne oprim aici. Nu pot risca fericirea copilului meu pentru noi doi.

Am rămas singur în apartamentul meu mic, privind pe geam cum picăturile se preling pe sticlă ca niște lacrimi mute. Trei iubiri mari — trei eșecuri dureroase. M-am întrebat dacă problema e la mine sau pur și simplu viața nu vrea să-mi ofere ceea ce caut.

Astăzi am treizeci și unu de ani și încă port cicatricile acestor iubiri. M-am schimbat: sunt mai precaut, dar încă sper că undeva există cineva care să-mi fie alături fără teamă sau compromisuri imposibile. Privesc înapoi la toate momentele astea — la certurile cu Ilinca, la focul stins prea devreme cu Ana-Maria și la liniștea caldă pierdută cu Dana — și mă întreb:

Oare chiar există iubirea aceea care durează o viață? Sau suntem condamnați să iubim mereu pe jumătate? Voi ce credeți?