Trei decenii de iubire spulberate într-o seară: Povestea Mariei

— Maria, trebuie să vorbim. Acum. Vocea lui Sorin răsuna în bucătăria noastră mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. Era o seară obișnuită de joi, sau cel puțin așa credeam. M-am uitat la el, cu lingura în mână, și am simțit cum stomacul mi se strânge fără motiv. Nu era genul să dramatizeze, dar niciodată nu-mi ceruse să vorbim „acum”.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi ascund neliniștea.

— Maria, nu mai pot. Nu mai pot să trăiesc așa. Mă sufoc. Am nevoie de altceva. De altcineva. Plec. Am pe cineva. E mai tânără. Îmi pare rău.

Cuvintele lui au căzut peste mine ca o ploaie de cuie. Am simțit cum mi se taie picioarele, cum tot ce am construit împreună — casa, copiii, amintirile — se prăbușește într-o clipă. Nu am spus nimic. Nu puteam. Doar am privit cum își strânge câteva haine într-o geantă veche, aceeași cu care mergeam la mare când copiii erau mici.

A plecat fără să se uite înapoi. Ușa s-a închis încet, dar zgomotul ei a răsunat în mine zile întregi. Am rămas singură, cu mirosul de ciorbă și cu o liniște apăsătoare care nu-mi dădea pace.

A doua zi, am încercat să mă adun. Am sunat-o pe Ana, prietena mea din liceu, dar vocea ei veselă m-a făcut să mă simt și mai singură. Am decis să-i sun pe băieți, Vlad și Radu, care locuiau deja la casele lor. Aveam nevoie să-i aud, să simt că nu sunt complet abandonată.

— Mamă, nu dramatiza, a zis Vlad, cel mare, cu o răceală care m-a înghețat. Tata nu ar fi plecat dacă nu-l împingeai mereu cu reproșuri. Poate că și tu ai partea ta de vină.

— Cum poți să spui asta? am întrebat șocată. Eu am ținut familia asta unită!

— Poate că ai ținut-o prea strâns, a intervenit Radu, mereu mai tăcut, dar acum surprinzător de ferm. Poate că niciunul dintre voi nu a știut să lase loc de aer.

M-am simțit trădată de propriii mei copii. M-am întrebat unde am greșit. Oare am fost prea exigentă? Prea protectoare? Am încercat să le ofer totul, să nu le lipsească nimic, dar poate că am uitat de mine.

Zilele au trecut greu. Mă trezeam dimineața fără chef de nimic, mă uitam la masa mare din sufragerie și vedeam doar scaune goale. Vecina mea, doamna Stanciu, m-a invitat la cafea, dar nu aveam putere să vorbesc cu nimeni. Mă simțeam ca o umbră în propria casă.

Într-o seară, am găsit o fotografie veche cu noi patru la munte. Sorin râdea cu Vlad pe umeri, iar eu îl țineam pe Radu de mână. Am început să plâng în hohote, fără să mă pot opri. M-am întrebat dacă acea fericire a fost vreodată reală sau doar o iluzie pe care am întreținut-o din inerție.

La două săptămâni după plecarea lui Sorin, am primit un mesaj de la el: „Sper că ești bine. Am nevoie de niște acte din sertarul meu.” Atât. Nicio întrebare despre cum mă simt, nicio urmă de regret. Am simțit cum furia începe să ia locul durerii.

Am început să ies mai des din casă. M-am înscris la un curs de pictură la Casa de Cultură din cartier. Acolo am cunoscut-o pe Irina, o femeie divorțată de șapte ani, care mi-a spus: „Nu te mai gândi la ce ai pierdut. Gândește-te la ce poți construi acum.”

Am început să pictez flori, apoi chipuri triste, apoi peisaje din copilăria mea la țară. Fiecare culoare era o bucățică din sufletul meu care încerca să se vindece.

Într-o zi, Vlad m-a sunat:

— Mamă, pot să vin pe la tine? Vreau să vorbim.

A venit cu un buchet de lalele galbene și cu ochii roșii de oboseală.

— Îmi pare rău pentru ce ți-am spus atunci. Nu știu cum să gestionez tot ce s-a întâmplat. Și eu sunt supărat pe tata, dar mi-e frică să nu te pierd și pe tine.

L-am îmbrățișat și am plâns amândoi. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că nu sunt complet singură.

Radu a venit și el într-o duminică și mi-a adus prăjituri făcute de iubita lui. Ne-am uitat la un film vechi și am râs împreună ca altădată.

Viața mea nu mai e ce a fost. Sunt încă zile în care mă trezesc cu inima grea și mă întreb dacă voi mai putea iubi vreodată sau dacă voi mai avea curajul să mă bucur de lucruri simple. Dar am învățat că nu trebuie să mă definesc prin ceea ce am pierdut, ci prin ceea ce pot deveni.

Mă uit în oglindă și văd o femeie care a trecut prin foc și a ieșit mai puternică. Poate că nu voi mai avea niciodată familia perfectă pe care mi-am dorit-o, dar am învățat să mă iubesc pe mine însămi.

Oare câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste în tăcere? Oare câți dintre noi uităm să ne ascultăm unii pe alții până când e prea târziu?