Trei decenii de căsnicie risipite într-o noapte: Povestea unei femei care a rămas singură

— Nu pot să cred că faci asta, Mihai! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce el își strângea hainele în valiză. Era o seară rece de ianuarie, iar în sufrageria noastră mirosea a ceai de tei și a disperare. Fiecare mișcare a lui părea să taie o bucată din mine.

— Nu mai pot, Elena. M-am săturat să trăiesc o viață care nu mă mai reprezintă, mi-a răspuns el, evitându-mi privirea. Am simțit cum tot ce am construit împreună — casa, amintirile, cei doi băieți ai noștri — se destramă ca un fir de nisip printre degete.

Am rămas nemișcată, cu mâinile strânse pe marginea mesei. În mintea mea se derulau imagini: nunta noastră la biserica din satul lui, primele zile cu Vlad și Radu bebeluși, serile în care râdeam împreună la televizor. Cum se poate ca totul să dispară într-o singură clipă?

— E cineva? am întrebat încet, deși știam deja răspunsul.

— Da. O cheamă Ioana. Are 29 de ani. Mă face să mă simt viu din nou.

Am simțit cum mă sufoc. M-am prăbușit pe scaun și am început să plâng în hohote. Mihai s-a apropiat, dar m-am tras înapoi.

— Nu te apropia! Nu acum… Nu vreau să te văd!

A ieșit pe ușă fără să se uite înapoi. Am rămas singură, cu ecoul pașilor lui în urechi și cu inima sfâșiată.

A doua zi dimineață, casa era tăcută. Vlad și Radu erau deja mari, la casele lor. Am luat telefonul și le-am scris un mesaj scurt: „Tatăl vostru a plecat.”

Vlad a venit primul. A intrat val-vârtej, cu fața roșie de furie.

— Ce-ai făcut, mamă? Cum ai putut să-l lași să plece?

M-am uitat la el ca la un străin. Cum adică ce am făcut eu?

— Vlad, nu eu am ales asta! El a decis!

— Da, dar dacă nu-l cicăleai mereu… Dacă nu-i reproșai toate prostiile…

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi dat o palmă peste față. Radu a venit mai târziu, tăcut, evitând să mă privească în ochi.

— Mamă, poate e mai bine așa… Poate nici voi nu mai erați fericiți de mult.

Am simțit că mă prăbușesc din nou. Copiii mei… Cei pentru care am renunțat la carieră, la visele mele, la tot ce eram înainte să fiu „mama lor”. Ei nu vedeau durerea mea. Nu vedeau sacrificiile mele.

Au trecut zilele ca prin ceață. Prietenele mă sunau să mă întrebe dacă sunt bine. Vecinele șușoteau pe la colțuri. La magazinul din colț, tanti Florica m-a privit cu milă:

— Of, Elena dragă… Bărbații ăștia… Nu știu să prețuiască ce au acasă.

Dar mila lor mă făcea să mă simt și mai mică. M-am închis în casă, am tras draperiile și am plâns până nu am mai avut lacrimi.

Într-o seară, după o săptămână de tăcere, Vlad m-a sunat:

— Mamă… Îmi pare rău că am țipat la tine. Dar nu știu cum să gestionez asta. Parcă mi s-a rupt ceva în mine.

— Și mie, Vlad… Și mie mi s-a rupt totul.

Am început să vorbim mai des. Încet-încet, am început să ies din casă. Am mers la biserică, unde preotul m-a ascultat fără să mă judece.

— Dumnezeu nu ne dă mai mult decât putem duce, mi-a spus el blând.

Dar eu simțeam că povara e prea grea pentru umerii mei obosiți.

Într-o zi, Radu m-a invitat la el acasă. Era acolo și nora mea, Andreea, cu nepoțica mea de trei ani.

— Mamă, hai să gătim împreună! Sarei îi place supa ta de pui!

Am simțit pentru prima dată după mult timp o rază de lumină. Am gătit împreună, am râs când Sara a vărsat făina pe jos și m-am simțit din nou utilă.

Dar serile erau cele mai grele. Mă uitam la pozele de pe perete: eu și Mihai la mare, copiii mici pe plajă… M-am întrebat dacă totul a fost doar o iluzie sau dacă iubirea chiar poate muri atât de ușor.

Într-o zi l-am întâlnit pe Mihai pe stradă. Era cu Ioana. S-au oprit când m-au văzut.

— Elena… Ești bine? m-a întrebat el stânjenit.

— Sunt… Învăț să fiu bine fără tine.

Ioana s-a uitat la mine cu un amestec de jenă și compasiune. Am trecut mai departe fără să mă uit înapoi.

Au trecut luni. Am început să merg la un club de lectură la bibliotecă. Am cunoscut femei care trecuseră prin același coșmar ca mine. Am început să scriu într-un jurnal tot ce simțeam: furie, tristețe, dorința de a fi din nou întreagă.

Într-o seară, Vlad mi-a spus:

— Mamă… Poate ar trebui să faci ceva doar pentru tine. Să mergi într-o excursie sau să-ți găsești un hobby nou.

M-am gândit mult la asta. Cine eram eu înainte să fiu soția lui Mihai? Ce-mi doream eu cu adevărat?

Am început să pictez — timid la început, apoi cu tot sufletul. Culorile au început să-mi umple viața de sensuri noi.

Nu spun că nu doare încă. Sunt seri când plâng în pernă și mă întreb dacă voi mai putea iubi vreodată sau dacă voi mai avea curajul să cred în oameni.

Dar încerc să mă reconstruiesc din bucățile rămase.

Poate că nu există răspunsuri simple pentru trădare și pierdere. Dar mă întreb: câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste în tăcere? Oare cât valorează o viață dedicată altora dacă la final rămâi singur? Voi ce ați face în locul meu?