Trădată de Prietena Mea: Cum M-a Dat Afară de la Nuntă Pentru Felul În Care Arătam

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Ioana! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce citeam pentru a treia oară mesajul de pe telefon. Era o seară de miercuri, ploua mărunt, iar camera mea mirosea a ceai de tei și a lacrimi. Mesajul era scurt, rece, de parcă nu venea de la fata cu care împărțisem toate secretele din liceu: „Andreea, cred că ar fi mai bine să nu mai fii domnișoara mea de onoare. Nu vreau să se vorbească la nuntă despre altceva decât despre mine. Sper să înțelegi.”

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Ioana fusese mereu acolo pentru mine, sau cel puțin așa crezusem. Împreună am trecut prin despărțiri, examene, certuri cu părinții, și tot împreună am visat la ziua în care una dintre noi va îmbrăca rochia de mireasă, iar cealaltă îi va ține trena. Dar acum, totul se spulbera dintr-un motiv pe care nu-l puteam accepta: felul în care arătam.

Nu am fost niciodată slabă. De când mă știu, am avut forme, iar kilogramele mele au fost mereu subiect de glume sau de sfaturi nesolicitate. Dar Ioana nu părea să fie deranjată. Sau cel puțin așa credeam. În ultimele luni, de când a început să organizeze nunta, am simțit că se schimbă. Îmi trimitea poze cu rochii „care ascund burtica”, îmi sugera diete, îmi spunea subtil că „ar fi frumos să arătăm toate la fel în poze”. Am râs, am ignorat, am crezut că exagerez.

— Mamă, tu știi ceva despre asta? am întrebat-o pe mama, cu ochii roșii de plâns, când am coborât la bucătărie.

— Ce s-a întâmplat, puiule? a întrebat ea, lăsând jos cana de cafea.

I-am arătat mesajul. Mama a oftat adânc și m-a strâns în brațe.

— Nu-i vina ta, Andreea. Oamenii arată cine sunt cu adevărat când sunt puși la încercare. Poate că Ioana nu e prietena pe care ai crezut-o.

Dar nu voiam să cred asta. Am încercat să o sun, să-i scriu. Mi-a răspuns sec: „Nu vreau să discut. E decizia mea.”

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Prietenele comune au început să mă evite. Pe grupul de WhatsApp al domnișoarelor de onoare nu mai apărea numele meu. Am aflat că Ioana le spusese că „nu mă simt bine” și că „am decis să nu particip”. Minciuni. Mă simțeam trădată, izolată, ca și cum toată lumea ar fi complice la rușinea mea.

Tata a încercat să mă facă să râd.

— Lasă, fată, că și așa nunțile sunt plictisitoare! Dar știam că nu înțelege. Pentru el, totul era simplu: dacă cineva te rănește, te ridici și mergi mai departe. Dar pentru mine, Ioana era mai mult decât o prietenă. Era sora pe care nu am avut-o niciodată.

Într-o seară, după ce am plâns iar până târziu, am primit un mesaj de la Raluca, o colegă din facultate cu care nu mai vorbisem de luni bune.

„Am auzit ce s-a întâmplat. Știu că doare, dar nu ești singură. Dacă vrei să ieșim la o cafea, sunt aici.”

Am acceptat. Aveam nevoie să vorbesc cu cineva care nu făcea parte din cercul nostru. La cafenea, Raluca m-a privit direct în ochi.

— Știi, Andreea, lumea e plină de oameni care te vor judeca pentru cum arăți. Dar prietenii adevărați nu fac asta. Poate că e timpul să-ți alegi altfel oamenii din jur.

Vorbele ei m-au urmărit zile întregi. Am început să mă gândesc la toate momentele în care Ioana m-a făcut să mă simt mică, în care glumele ei despre greutatea mea m-au durut, dar am râs ca să nu par sensibilă. Am realizat că, de fapt, relația noastră era plină de umbre pe care nu le-am vrut niciodată să le văd.

Ziua nunții a venit. Am stat acasă, cu telefonul închis, încercând să nu mă gândesc la pozele care vor apărea pe Facebook, la râsetele și la dansurile la care nu voi participa. Mama mi-a adus o prăjitură și mi-a spus:

— Oamenii care te iubesc cu adevărat nu te vor face niciodată să te simți rușinată pentru cine ești.

În acea zi, am decis că nu voi mai lăsa pe nimeni să-mi dicteze valoarea. Am început să merg la terapie, să ies mai des cu Raluca și cu alte fete care mă acceptau așa cum sunt. Am descoperit că pot fi fericită chiar dacă nu mă încadrez în tiparele impuse de alții.

Au trecut luni de atunci. Ioana nu mi-a mai scris niciodată. Uneori mă întreb dacă îi pare rău sau dacă măcar realizează cât de mult m-a rănit. Alteori, mă gândesc că poate așa trebuia să fie: să pierd o prietenă ca să mă regăsesc pe mine.

Mă uit în oglindă și văd o femeie mai puternică decât oricând. Nu mai vreau să-mi cer scuze pentru cine sunt. Și mă întreb: câți dintre noi am trecut prin astfel de trădări? Câți ne-am pierdut pe noi încercând să fim pe placul altora? Poate că e timpul să vorbim despre asta.