„Toată viața am avut grijă de mama bolnavă. Acum, după moartea ei, am aflat că a lăsat totul fratelui meu, care venea doar de Crăciun.”

— Nu pot să cred, Irina! Cum să nu-ți fi spus nimic? — vocea lui Sorin răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de ceai rece. Stăteam la masa veche, cu mâinile strânse în poală, simțind cum fiecare cuvânt al fratelui meu mă lovește ca un pumn în stomac.

— Nu era nimic de spus, Sorin. Ai venit o dată pe an, de Crăciun. Restul timpului… eram doar eu și mama. — Am încercat să-mi țin vocea calmă, dar lacrimile îmi ardeau ochii.

Mama murise acum două săptămâni. Încă simțeam mirosul ei în cameră, încă îi vedeam perna mototolită și halatul agățat de cuier. Douăzeci de ani am trăit pentru ea. Am renunțat la facultate când s-a îmbolnăvit, am refuzat să plec din oraș când mi s-a oferit un job bun la București. Prietenii mei s-au risipit ca frunzele toamna, fiecare cu viața lui. Eu am rămas aici, în apartamentul nostru mic din Ploiești, cu grija zilnică pentru mama: medicamente, pansamente, nopți nedormite, frică și speranță.

Sorin era mereu ocupat. „Nu pot veni acum, Irina, am mult de lucru.” „Trimite-mi un mesaj dacă e ceva grav.” Și totuși, mama îl aștepta mereu cu sufletul la gură. Îi pregătea prăjitura preferată, îi căuta poze vechi prin sertare. Când intra pe ușă, ochii ei obosiți se luminau ca la o fetiță care primește păpușa mult visată.

— Nu e corect! — am izbucnit, ridicându-mă brusc. — Nu e corect ca după tot ce am făcut… să aflu că mama i-a lăsat totul lui Sorin! Apartamentul, economiile, chiar și verigheta bunicii! Eu ce primesc?

Sorin a dat din umeri, jenat:

— Irina… eu n-am știut nimic. Notarul mi-a spus că așa a vrut mama. Poate… poate a crezut că tu ai deja tot ce-ți trebuie.

Am izbucnit în râs. Un râs amar, care m-a zguduit din temelii.

— Tot ce-mi trebuie? Am 42 de ani și nici măcar nu știu cine sunt fără ea! Nu am familie, nu am copii, nu am nici măcar un colț al meu unde să plâng în liniște!

Sorin s-a ridicat și el, încercând să mă îmbrățișeze. L-am respins instinctiv.

— Știi ce e cel mai greu? — am șoptit. — Că nu pot fi supărată pe ea. O iubesc atât de mult încât mă doare fizic. Dar nu pot să nu simt că m-a trădat.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o fantomă, atingând lucrurile mamei: peria de păr, ochelarii cu rama crăpată, cartea ei preferată de poezii de Nichita Stănescu. M-am întrebat dacă a știut vreodată cât de mult am sacrificat pentru ea sau dacă a crezut că asta e datoria mea de fiică.

A doua zi, la notar, totul s-a oficializat. Sorin a semnat actele fără să clipească. Eu am primit o cutie mică cu câteva scrisori vechi și o fotografie cu noi trei la mare, pe când eram copii.

— Irina, poate ar trebui să te gândești la tine acum — mi-a spus notarul cu o voce blândă. — Să-ți faci planuri noi.

Dar cum să-ți faci planuri când toată viața ta a fost construită în jurul altcuiva?

În zilele următoare am început să primesc telefoane de la rude și vecini:

— Vai, Irina, ce fată bună ai fost! Dumnezeu să te răsplătească!

— Săraca ta mamă… numai tu ai fost lângă ea!

Toți mă compătimeau, dar nimeni nu știa cât de goală mă simțeam pe dinăuntru. Mergeam pe stradă și vedeam mame cu fiicele lor râzând la terasă sau făcând cumpărături împreună. Mă întrebam dacă și ele vor ajunge ca mine: singure și uitate după ce totul se termină.

Într-o seară, am găsit o scrisoare de la mama printre hârtiile vechi:

„Draga mea Irina,

Nu știu dacă vei citi vreodată aceste rânduri. Poate că nu am fost cea mai bună mamă pentru tine. Poate că te-am ținut prea aproape și ți-am cerut prea mult. Dar tu ai fost lumina mea în toți anii aceștia grei. Dacă nu ți-am spus destul de des cât te iubesc… iartă-mă.”

Am plâns ore întregi ținând scrisoarea la piept. Dar nici măcar cuvintele ei nu puteau șterge sentimentul de nedreptate care mă apăsa.

Într-o zi m-am întâlnit cu Maria, o prietenă veche din liceu:

— Irina, trebuie să ieși din casă! Hai cu mine la munte weekendul ăsta! Ai nevoie să respiri alt aer!

Am acceptat fără tragere de inimă. Pe drum spre Bușteni, privind munții acoperiți de zăpadă, am simțit pentru prima dată după mult timp o urmă de liniște.

— Știi ce e ciudat? — i-am spus Mariei. — Toată viața am crezut că dacă faci bine, primești bine. Dar uite-mă aici: singură, fără nimic al meu.

Maria m-a privit lung:

— Poate că răsplata nu vine mereu așa cum ne așteptăm noi. Poate că trebuie să-ți dai voie să trăiești și pentru tine.

Nu știu dacă voi reuși vreodată să iert complet sau să uit nedreptatea asta. Dar știu că trebuie să încerc să mă regăsesc pe mine însămi.

Mă întreb: câte femei ca mine există în România? Câte dintre noi ne sacrificăm viața pentru familie și rămânem cu mâinile goale? Oare chiar merităm asta sau putem schimba ceva?