„Ți-am cerut doar o dată, și n-ai înțeles. Acum ieși din casa mea pentru totdeauna!” – Povestea unei mame care a iubit prea mult

— Nu mai pot, mamă! Ți-am cerut doar o dată să nu te bagi, și n-ai înțeles! Acum ieși din casa mea pentru totdeauna!

Cuvintele lui Vlad au căzut peste mine ca un trăsnet. Mâinile îmi tremurau pe marginea mesei din sufrageria lui, acolo unde, cu doar câteva ore înainte, îi pregătisem ciorba preferată. Îl priveam cum își strânge pumnii, cum ochii îi ard de furie și dezamăgire. Nu mai era băiețelul care venea plângând la mine când se lovea la genunchi. Era bărbatul care mă alunga din viața lui.

Nu știu când am început să trăiesc doar pentru el. Poate în ziua în care l-am găsit pe Mihai, soțul meu, cu altă femeie. Atunci am simțit că tot ce am construit s-a prăbușit. Am rămas singură, cu Vlad de mână, și am jurat că nu o să-i lipsească nimic. Am renunțat la prieteni, la ieșiri, la orice vis personal. Totul era despre el: școala lui, hainele lui, mesele lui calde, grijile lui. Mă trezeam noaptea să-l acopăr, chiar și când avea douăzeci de ani.

— Mamă, nu vreau să te superi, dar nu mai pot să stau cu tine aici. E casa mea acum, am și eu o familie…

Asta mi-a spus Vlad cu câteva luni în urmă, când m-am mutat la el după ce am vândut apartamentul vechi ca să-l ajut cu avansul la casă. Nu m-am gândit nicio clipă că aș putea fi o povară. Îi făceam cumpărăturile, găteam pentru toți, aveam grijă de nepoțica mea, Ilinca. Dar nora mea, Ramona, mă privea mereu cu răceală.

— Nu vezi că îi sufoci? Că nu le dai spațiu? — mi-a spus într-o seară sora mea, Maria.

Am râs amar. Cum să-i sufoc? Eu doar îi ajutam. Fără mine nici nu s-ar descurca! Dar apoi au început certurile între Vlad și Ramona. Odată am auzit-o spunând:

— Ori pleacă mama ta, ori plec eu!

M-am prefăcut că nu aud. Mi-am spus că e doar o criză de moment. Dar Vlad a început să fie tot mai distant. Nu-mi mai cerea părerea despre nimic. Într-o zi am intrat în camera lor fără să bat la ușă — voiam doar să-i spun că masa e gata — și i-am surprins certându-se.

— Ți-am zis să nu mai intre peste noi! — a țipat Ramona.

— E mama mea! — a răspuns Vlad, dar vocea îi era stinsă.

Am ieșit rușinată și m-am închis în camera mea. Am plâns toată noaptea. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit undeva. Dacă nu cumva dragostea mea a fost prea mult.

A doua zi dimineață am găsit pe masă un bilet: „Mamă, trebuie să vorbim.”

Am știut că vine furtuna.

— Mamă… — a început Vlad când ne-am așezat la masă — …te rog să mă asculți fără să mă întrerupi. Eu și Ramona avem nevoie de spațiul nostru. Tu ai făcut destule pentru mine… dar acum trebuie să-ți vezi de viața ta.

— Ce viață? — am izbucnit eu. — Eu nu mai am viață fără voi!

— Asta e problema… — a oftat el. — N-ai încercat niciodată să fii fericită fără mine.

M-am simțit ca și cum mi-ar fi smuls inima din piept. Cum să fiu fericită fără el? El era tot ce aveam!

— Ți-am cerut doar o dată să nu te bagi… — a continuat el cu voce joasă — …și n-ai înțeles.

Apoi a urmat acea propoziție care mi-a sfâșiat sufletul: „Acum ieși din casa mea pentru totdeauna!”

Am plecat cu două valize și o pungă cu medicamente. M-am mutat la Maria pentru o vreme. Zilele treceau greu; mă simțeam ca o umbră printre oameni străini. Maria încerca să mă înveselească:

— Hai la biserică duminică! Sau vino cu mine la clubul de carte!

Dar eu nu voiam nimic. Îmi lipsea Ilinca, îmi lipsea mirosul casei lor, îmi lipsea chiar și Ramona cu privirea ei tăioasă.

Într-o seară m-a sunat Vlad:

— Mamă…

Vocea lui era stinsă.

— Ilinca are febră mare… Ramona e la spital cu ea… Poți veni?

Am alergat până la ei fără să mă gândesc la nimic altceva decât la nepoata mea. Am stat lângă Ilinca toată noaptea, i-am pus comprese reci pe frunte și i-am spus povești până a adormit liniștită.

Dimineața, Vlad s-a așezat lângă mine pe canapea.

— Îmi pare rău… Am greșit față de tine…

Lacrimile i-au curs pe obraji și l-am strâns în brațe ca atunci când era mic.

— Și eu am greșit… — i-am șoptit — …am uitat că trebuie să-ți dau voie să fii bărbatul casei tale.

Ne-am împăcat atunci, dar ceva s-a schimbat în mine. Am început să ies mai des cu Maria, am început să citesc din nou, să merg la teatru. Vlad mă sună des acum și mă invită la masă duminica. Ramona mă privește altfel — poate cu recunoștință sau poate doar cu mai mult respect.

Uneori mă întreb: unde se termină sacrificiul unei mame și unde începe sufocarea? Oare cât de mult trebuie să ne dăm copiilor noștri ca să nu ne pierdem pe noi? Voi ce credeți?