Testamentul mamei soacre: O moștenire care a sfâșiat familia

— Nu pot să cred, Ilinca! Cum să facă mama așa ceva? — vocea lui Radu răsuna spart în sufrageria noastră mică, printre cutiile cu jucării ale copiilor și mirosul de cafea rece. Avea scrisoarea în mână, hârtia tremura între degete, iar ochii lui, de obicei calzi, erau acum două tăișuri de gheață.

Eu stăteam pe marginea canapelei, cu palmele transpirate strânse în poală. În jurul nostru, liniștea apăsătoare era spartă doar de suspinele înfundate ale fiicei noastre, Mara, care nu înțelegea de ce tata țipa. Testamentul mamei soacre fusese citit în acea dimineață, la notar, și totul se schimbase.

— Radu, te rog, hai să nu ne certăm aici, nu de față cu copiii… — am încercat să-l liniștesc, dar nici eu nu-mi puteam stăpâni tremurul vocii.

Totul părea o formalitate. Mama soacră, Elena, fusese mereu o prezență puternică în viața noastră. Nu ne-am iubit niciodată cu adevărat, dar am respectat-o. Era genul de femeie care ținea familia strânsă, care gătea sarmale pentru toți de Crăciun și nu uita niciodată ziua de naștere a nimănui. Când a murit, după o boală grea, am plâns sincer. Am crezut că testamentul va fi doar o formalitate: apartamentul din Drumul Taberei urma să rămână lui Radu și copiilor noștri, așa cum promisese mereu.

Dar la notar, totul s-a prăbușit. Elena lăsase totul surorii lui Radu, Adina. Niciun cuvânt despre Radu sau nepoți. Nici măcar o fotografie, nici măcar o amintire. Doar o frază rece: „Las întreaga mea avere fiicei mele, Adina.”

Radu a ieșit din biroul notarului fără să spună nimic. Eu am rămas cu Adina, care nu-și putea ascunde zâmbetul satisfăcut. — Îmi pare rău, Ilinca, dar mama știa ce face. Poate ar trebui să vă întrebați de ce… — mi-a șoptit la ureche, înainte să plece.

Acasă, Radu s-a prăbușit. — Ce-am făcut? Ce-am greșit? — repeta mereu. Eu încercam să-l liniștesc, dar în mine creștea o furie mocnită. Cum putea Elena să-și ignore nepotul pe care îl adora? Cum putea să ne lase fără nimic?

În zilele următoare, casa noastră s-a umplut de tăceri grele și certuri mărunte. Mara și Vlad, băiatul nostru mai mic, simțeau tensiunea și ne priveau speriați. Radu nu mai vorbea cu nimeni. Eu am început să caut răspunsuri.

Am sunat-o pe Adina. — Spune-mi adevărul! Ce i-ai spus mamei? Ce-ai făcut? — am izbucnit.

Adina a râs scurt. — Poate ar trebui să te uiți la tine și la familia ta înainte să mă acuzi pe mine. Mama a aflat tot ce trebuia să știe.

Nu înțelegeam nimic. Am început să caut prin lucrurile Elenei, cutii vechi de scrisori și fotografii. Într-o zi, am găsit un plic galben, ascuns într-un sertar cu hainele ei de duminică. Pe el scria: „Pentru Ilinca”.

Cu mâinile tremurânde, am deschis plicul. Era o scrisoare lungă, scrisă cu un scris apăsat:

„Ilinca,

Știu că vei fi supărată pe mine. Dar nu pot să las lumea să creadă că totul e perfect când nu e. Am aflat adevărul despre Radu și despre tine. Știu că ai încercat să ascunzi totul pentru binele copiilor, dar nu pot ierta trădarea. Poate într-o zi vei înțelege de ce am făcut asta.”

Am simțit cum mi se taie respirația. Ce trădare? Ce știa Elena? Am alergat la Radu cu scrisoarea în mână.

— Radu, trebuie să-mi spui adevărul! Ce s-a întâmplat între tine și mama ta?

Radu a izbucnit în plâns. — Nu știu… Poate bănuia ceva despre datoriile mele… Poate a aflat că am pierdut bani la jocuri… Dar nu am vrut niciodată să-i fac rău!

Am simțit cum totul se destramă sub mine. Datoriile lui Radu erau un secret pe care îl ascunsesem ani de zile. Am plătit ratele din salariul meu de profesoară, am renunțat la vacanțe și haine noi pentru copii ca să acoperim găurile lăsate de dependența lui de jocuri de noroc. Elena nu a știut niciodată adevărul complet — sau cel puțin așa credeam.

În zilele următoare, Adina a venit la noi acasă.

— Ilinca, trebuie să vorbim ca oameni mari. Mama a aflat de la cineva că Radu are probleme grave cu banii și că tu ai vrut să pleci de acasă acum doi ani. A fost devastată. A zis că nu poate lăsa casa pe mâna voastră dacă nu sunteți o familie unită.

M-am prăbușit pe scaun. Da, avusesem un moment de slăbiciune când am vrut să plec cu copiii la mama mea la Bacău. Dar am rămas pentru că îl iubeam pe Radu și pentru copii.

Radu a ridicat privirea spre sora lui:

— Și tu? Tu ai spus mamei?

Adina a dat din umeri:

— Mama avea dreptul să știe adevărul.

Din ziua aceea, nimic n-a mai fost la fel între noi. Radu s-a închis în el și a început terapia pentru dependența lui. Eu am încercat să-i explic Mariei și lui Vlad că uneori oamenii fac greșeli mari din dragoste sau din frică.

Casa din Drumul Taberei a rămas goală luni întregi. Adina nu s-a mutat niciodată acolo; parcă nici ea nu putea suporta povara acelei moșteniri otrăvite.

Au trecut doi ani de atunci și încă mă întreb dacă am făcut bine ascunzând adevărul sau dacă Elena a avut dreptate să ne pedepsească atât de aspru.

Poate că uneori adevărul doare mai tare decât minciuna. Dar oare chiar merită o familie să fie distrusă pentru niște greșeli omenești?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi putut ierta?