Testamentul care a rupt familia: O zi de naștere transformată în război

— Nu pot să cred că ai adus vorba despre asta chiar acum, mamă! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce baloanele roz și mov se legănau deasupra mesei pline cu prăjituri. Maria, fiica mea, tocmai împlinise șapte ani și își sufla lumânările, dar nimeni nu mai era atent la ea. Toți ochii erau pe noi două, eu și mama, în mijlocul sufrageriei decorate festiv.

Mama stătea dreaptă, cu buzele strânse și privirea rece. — Nu e momentul să te prefaci că totul e bine, Irina. Știi foarte bine ce fel de om e Radu. Dacă nu faci ceva acum, o să regreți toată viața. Scrie testamentul! Să nu ajungă casa pe mâna lui dacă ți se întâmplă ceva.

Radu, soțul meu, s-a ridicat brusc de la masă. — Ce vrei să spui cu asta? Crezi că stau cu Irina pentru casă? Am muncit împreună pentru tot ce avem!

Mama l-a privit cu dispreț. — Tu ai venit aici cu mâinile goale. Casa asta e a fetei mele și a nepoatei mele. Nu vreau să văd cum o pierd din cauza ta.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. Oaspeții – sora mea mai mică, Anca, cumnatul meu, câțiva prieteni de familie – se uitau stânjeniți la farfuriile lor. Maria s-a apropiat de mine și m-a tras ușor de mânecă: — Mami, de ce țipă bunica?

Mi-am mușcat buza ca să nu plâng. — E doar obosită, iubita mea. Hai să mergem în camera ta.

Dar mama nu s-a oprit. — Nu fugi! Nu mai fugi de probleme! De când ai ales să te măriți cu el, nu mai asculți de nimeni. Ți-am spus de atâtea ori că nu e omul potrivit.

Radu a venit lângă mine, încercând să mă apere: — Irina e adult. Poate decide singură ce face cu viața ei și cu casa ei!

— Poate? a râs mama amar. Dacă ar putea, ar vedea că tu doar profiti de ea!

Anca a încercat să intervină: — Mamă, te rog… Nu e nici locul, nici momentul…

Dar era prea târziu. Sărbătoarea se transformase într-un câmp de luptă. Am simțit cum toată lumea mă judecă: mama mă vedea slabă și manipulată, Radu se simțea trădat că nu-l apăr destul, iar Maria… Maria plângea în brațele mele.

După ce toți au plecat – unii tăcuți, alții bombănind – am rămas singură în bucătărie, spălând farfuriile cu mâinile tremurânde. Radu a venit lângă mine.

— Chiar crezi ce spune maică-ta? Că sunt cu tine pentru casă?

Am oftat adânc. — Nu… Dar nici nu pot ignora ce simte ea. Știi bine că tata a plecat când eram mici și ne-a lăsat fără nimic. Mama a muncit toată viața pentru casa asta.

— Eu nu sunt ca el! a ridicat tonul Radu.

— Știu… Dar ea nu poate uita. Și nici eu nu pot uita cum era când veneam acasă și găseam frigiderul gol sau când mama plângea nopți întregi pentru că nu știa cum să ne țină la școală.

Radu s-a retras tăcut în sufragerie. Am rămas singură cu gândurile mele și cu vocea mamei răsunându-mi în cap: „Scrie testamentul!”

În zilele următoare, mama m-a sunat obsesiv. — Ai vorbit cu notarul? Ai făcut ce ți-am spus?

— Mamă, nu pot face asta peste noapte! Nu pot să-mi trădez soțul doar pentru liniștea ta!

— Nu e vorba doar despre mine! E vorba despre viitorul Mariei! Dacă pățești ceva, el va vinde totul și va pleca! Nu vezi cât de rece s-a purtat azi?

M-am simțit prinsă între două lumi: cea a copilului care vrea să-și mulțumească mama și cea a femeii care vrea să-și apere familia pe care și-a construit-o singură.

Într-o seară, după ce Maria a adormit, am găsit curajul să-l întreb pe Radu:

— Dacă aș face testamentul… ai înțelege?

A tăcut mult timp. — Aș înțelege că n-ai încredere în mine. Și asta doare mai mult decât orice act notarial.

M-am prăbușit pe canapea și am plâns în hohote. De ce trebuie să aleg între mama mea și omul pe care îl iubesc? De ce trecutul ei trebuie să devină povara mea?

A doua zi am mers la mama. Am găsit-o stând la masa din bucătărie, cu o cană de ceai în față.

— Mamă… Nu pot face asta. Nu pot scrie testamentul împotriva lui Radu. Dacă tu nu poți avea încredere în el, măcar ai încredere în mine că știu ce fac.

A izbucnit în lacrimi pentru prima dată după mulți ani. — Mi-e frică, Irina… Mi-e frică să nu rămâi fără nimic, cum am rămas eu…

Am luat-o în brațe și am plâns împreună.

Acum, la câteva luni după acea zi de naștere ruinatã, încă simt răni deschise între noi toți. Mama vine mai rar pe la noi, Radu e distant uneori, iar eu mă trezesc noaptea întrebându-mă dacă am făcut alegerea corectã sau dacă am pierdut deja totul fără să-mi dau seama.

Oare chiar putem vindeca rănile trecutului sau suntem condamnați să le transmitem mai departe copiilor noștri? Ce ați fi făcut voi dacă erați în locul meu?