Tăcerea care doare: Povestea unei mame între loialitate și adevăr

Telefonul a sunat exact la 00:17. M-am ridicat brusc din pat, cu inima bubuind în piept ca o tobă spartă. La ora asta nu sună nimeni cu vești bune, mi-am spus, și când am văzut pe ecran numele Irinei, fiica mea, am simțit cum mi se taie respirația. Am răspuns aproape tremurând.

— Mami… — vocea ei era spartă, răgușită de plâns. — Pot să vin la tine?

— Desigur, iubita mea. Ce s-a întâmplat?

— Te rog… nu spune nimănui. Nici lui tata, nici lui Sorin, nici măcar lui bunica. Promiți?

— Promit, i-am răspuns, deși deja simțeam cum promisiunea asta mă apasă ca o piatră pe piept.

Zece minute mai târziu, Irina era la ușa mea, cu ochii umflați și obrajii brăzdați de lacrimi. A intrat fără să spună nimic, s-a prăbușit pe canapea și a început să plângă din nou. M-am așezat lângă ea și am luat-o în brațe, mângâindu-i părul ca atunci când era mică.

— Ce s-a întâmplat, puiule? — am întrebat încet.

— Mihai… mă înșală, mami. De luni de zile. Am găsit mesajele. Am văzut pozele. Nu mai pot, nu mai pot să trăiesc așa…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Mihai, ginerele meu, băiatul pe care l-am primit în casă ca pe propriul fiu, cel care îi aducea Irinei flori și îi promitea că o va face fericită. Cum să-i facă una ca asta? Cum să-i facă rău copilului meu?

— Irina, ai vorbit cu el? — am întrebat cu voce joasă.

— Nu… Nu pot. Mi-e frică. Mi-e rușine. Și nu vreau să știe nimeni. Dacă află tata, îl omoară. Dacă află bunica, o să spună că e vina mea, că nu am fost destul de bună soție. Toți o să mă judece. Te rog, mami, nu spune nimănui!

Am strâns-o mai tare la piept, simțind cum lacrimile ei îmi udă cămașa de noapte. În mintea mea, gândurile se ciocneau ca niște valuri furioase. Să tac? Să-i spun lui Sorin, soțului meu? Să-l confrunt pe Mihai? Dar dacă Irina nu vrea? Dacă o rănesc și mai tare?

Noaptea aceea a trecut greu. Irina a adormit pe canapea, cu capul pe genunchii mei, iar eu am stat trează, privind tavanul și încercând să găsesc o soluție. Dimineața, când soarele a început să pătrundă printre jaluzele, am simțit că nu mai pot duce singură povara asta.

La micul dejun, Irina a stat tăcută, împingând cu furculița omleta prin farfurie. Eu am încercat să mă port normal, deși simțeam că mă sufoc.

— Ce ai de gând să faci? — am întrebat-o cu grijă.

— Nu știu. Poate o să plec la Cluj, la verișoara mea. Poate o să divorțez. Dar nu acum. Nu pot să le spun tuturor. Nu vreau să fiu subiect de bârfă la masa de Paște.

Am dat din cap, deși mă durea fiecare cuvânt. În familia noastră, divorțul era încă un subiect tabu. Mama mea, bunica Irinei, spunea mereu că „femeia trebuie să rabde”, că „bărbatul e bărbat”. Dar eu știam cât de mult suferise și ea în tăcere.

În zilele următoare, Irina a stat la mine. Seara plângea, ziua încerca să se adune. Eu am mințit pe toată lumea: lui Sorin i-am spus că Irina are mult de lucru la serviciu și vrea liniște; bunicii i-am zis că e răcită și nu vrea să răspândească virusul. Minciunile au început să mă apese tot mai tare.

Într-o seară, Sorin s-a uitat lung la mine.

— Ce se întâmplă cu voi două? — a întrebat. — Nu-mi place deloc cum arată Irina. E palidă, abătută… N-o fi însărcinată?

— Nu e nimic, doar e obosită… — am bâiguit eu.

— Nu mă minți, Maria! — vocea lui a fost tăioasă. — Dacă are vreo problemă, trebuie să știm!

Am simțit cum mi se taie picioarele. Îmi venea să-i spun totul, să urlu că Mihai i-a făcut copilului meu cel mai mare rău posibil. Dar promisiunea făcută Irinei mă ținea legată de mâini și de picioare.

Într-o noapte, am auzit-o pe Irina vorbind la telefon cu Mihai. Vocea ei era calmă, dar rece.

— Vreau să plec o vreme. Nu știu dacă mă mai întorc… Nu, nu vreau să vorbim acum despre asta. Am nevoie de timp.

După ce a închis, a venit la mine în bucătărie.

— Mami… cred că o să plec la Cluj câteva zile. Am nevoie să mă gândesc ce fac cu viața mea.

Am dat din cap și am simțit cum mi se rupe sufletul. Mi-am dorit să pot face ceva, orice, ca să-i iau durerea. Dar nu puteam decât să fiu acolo pentru ea.

Când a plecat, casa a devenit brusc prea mare și prea goală. Sorin m-a întrebat din nou ce se întâmplă și i-am spus că Irina are nevoie de spațiu. Am văzut neîncrederea în ochii lui, dar nu a mai insistat.

Au trecut două săptămâni până când Irina m-a sunat din nou.

— Mami… cred că o să divorțez. Nu pot să-l iert. Și nu vreau să trăiesc cu frica asta toată viața.

Am plâns împreună la telefon. I-am spus că sunt mândră de ea și că o voi susține orice ar decide.

Dar secretul încă mă apasă. Familia încă nu știe nimic. Bunica încă întreabă de ce nu vin împreună la masă duminica. Sorin încă mă privește cu suspiciune.

Mă întreb în fiecare zi: oare am făcut bine că am tăcut? Sau ar fi trebuit să spun adevărul și să las familia să se destrame? Cât de mult trebuie să rabde o mamă pentru liniștea copilului ei?

Poate că uneori tăcerea doare mai tare decât adevărul… Voi ce ați fi făcut în locul meu?