Sunetul soneriei: Între datoria de noră și dreptul la liniște
— Deschide, Ilinca! Știu că ești acasă!
Sunetul soneriei încă îmi răsună în urechi. Era ora 10 dimineața, într-o zi de marți, când tot ce-mi doream era să termin raportul pentru serviciu și să beau o cafea în liniște. Dar vocea doamnei Viorica, mama lui Radu, soțul meu, a spart orice urmă de calm. M-am uitat la ușă cu inima bătându-mi nebunește. Nu anunțase nimic, nu sunase înainte. Pur și simplu… a venit.
Am deschis ușa cu un zâmbet forțat. — Bună dimineața, doamnă Viorica! Ce surpriză…
— Surpriză? Ei, Ilinca, nu trebuie să-mi anunț vizitele la fiul meu! Am adus niște plăcinte calde și am zis să vă văd. Ce faci, dragă? Pari cam palidă…
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când venea neanunțată, dar astăzi chiar nu aveam chef de teatru. Radu era la serviciu, copiii la grădiniță. Eram doar eu și ea. Și plăcintele ei.
— Sunt bine, doar puțin ocupată cu munca…
— Lasă munca! Hai să bem o cafea împreună. Să-mi povestești ce mai fac copiii, cum merge cu serviciul… Știi că nu-mi place să stau singură acasă.
Am oftat în sinea mea. De câte ori trebuia să renunț la mine pentru a-i face pe plac? De câte ori trebuia să-mi ignor propriile nevoi pentru a nu o supăra?
A intrat ca la ea acasă, s-a descălțat și a început să inspecteze holul cu ochi critici.
— Vai, Ilinca, ai lăsat iar pantofii copiilor împrăștiați! Și uite ce praf e pe mobilă… Dar nu-i nimic, hai că te ajut eu!
Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Nu voiam ajutorul ei. Nu voiam să-mi judece casa sau viața. Voiam doar liniște.
— Mulțumesc, dar mă descurc…
— Eh, tu mereu te descurci! Dar uite că nu strică să ai pe cineva lângă tine. Eu n-am avut pe nimeni când eram de vârsta ta. Mama mea a murit devreme și am crescut singură trei copii…
A început povestea ei preferată despre sacrificiu și suferință. O știam pe de rost. O folosea mereu ca să mă facă să mă simt vinovată că nu sunt recunoscătoare pentru ajutorul ei.
Am pus apa la fiert pentru cafea și am încercat să mă concentrez pe respirație. „Nu te enerva, Ilinca. E mama lui Radu. E bătrână. Are nevoie de tine.” Dar vocea asta din capul meu era tot mai slabă.
— Știi, Ilinca, Radu mi-a zis că ești cam stresată în ultima vreme. Poate ar trebui să mai lași din pretenții… Copiii sunt mici o singură dată. Casa poate aștepta.
M-am oprit din mișcări și am privit-o în ochi.
— Doamnă Viorica, chiar am nevoie de puțin timp pentru mine astăzi. Am mult de lucru și…
— Lasă munca! Familia e mai importantă! Eu n-am avut luxul ăsta când eram tânără…
Mi-am mușcat buza ca să nu răbufnesc. De ce tot ce spun e interpretat ca un atac? De ce nu pot avea dreptul la spațiul meu?
Telefonul a vibrat pe masă. Era un mesaj de la Radu: „Mama vine pe la noi azi? Să fii drăguță cu ea.”
Am simțit cum mă sufoc între două lumi: cea a soacrei care vrea să controleze tot și cea a soțului care nu înțelege cât de greu îmi este.
— Ilinca, hai să-ți arăt cum se face plăcinta adevărată! Tu pui prea mult zahăr…
Am izbucnit:
— Doamnă Viorica, vă rog frumos! Astăzi chiar nu pot! Am nevoie de liniște și de timp pentru mine!
S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi dat o palmă.
— Aoleu, Ilinca! Ce ți-am făcut? Eu doar vreau să ajut… Nu mă mai vrei aici?
Am simțit lacrimile cum îmi urcă în ochi. Nu voiam să o rănesc, dar nici nu mai puteam trăi sub presiunea asta continuă.
— Nu e vorba că nu vă vreau aici… Dar am nevoie de spațiul meu. De timpul meu. Nu pot fi mereu disponibilă pentru toată lumea.
A tăcut o clipă, apoi s-a ridicat brusc.
— Bine, Ilinca. Am înțeles. Nu te mai deranjez.
A ieșit trântind ușa după ea. Am rămas singură în bucătărie, tremurând de nervi și vinovăție.
Când Radu a venit acasă seara, m-a privit acuzator:
— Ce i-ai făcut mamei? A plâns toată după-amiaza…
— Radu, nu mai pot! Nu mai pot să fiu mereu bună și disponibilă! Am nevoie de spațiul meu! Tu nu vezi cât mă sufoc?
A oftat și a dat din umeri:
— E mama… Ce vrei să fac? E bătrână…
— Vreau să mă susții! Să pui limite! Să înțelegi că și eu contez!
Discuția s-a terminat cu tăcere grea între noi. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am întrebat dacă sunt o noră rea sau doar o femeie care vrea să fie respectată.
A doua zi dimineață am primit un mesaj de la doamna Viorica: „Sper că nu te-am supărat prea tare ieri. Poate data viitoare mă anunți tu când pot veni.”
Am plâns citind acele rânduri simple. Poate că am rănit-o fără să vreau. Poate că am făcut primul pas spre o relație mai sănătoasă.
Dar oare cât curaj trebuie să ai ca femeie într-o familie românească pentru a-ți apăra dreptul la liniște? Cât de mult trebuie să suferi până când ceilalți vor înțelege că și tu ai nevoie de spațiu?