Sub același acoperiș: Povara unei soacre care nu știe să plece

— Irina, iar ai lăsat farfuriile pe masă! Ce fel de gospodină ești tu?
Vocea soacrei mele, doamna Mariana, răsună ca un clopot spart în bucătăria mică, tapetată cu flori albastre. Mă opresc din spălatul vaselor și simt cum mi se strânge stomacul. E a treia oară azi când îmi atrage atenția pentru ceva banal. Mă uit la ceas: e abia ora 10 dimineața.

M-am măritat cu Vlad acum trei ani, într-o zi de toamnă caldă, când totul părea posibil. Am crezut că dragostea ne va fi scut împotriva lumii. Dar la nici un an după nuntă, soacra mea a rămas văduvă și, din milă și datorie, Vlad a adus-o să locuiască cu noi. „E mama, Irina, nu pot s-o las singură”, mi-a spus el atunci, cu ochii umezi. Am acceptat, convinsă că e doar o perioadă scurtă.

Dar perioada s-a transformat în ani. Și fiecare zi a devenit o probă de răbdare. Mariana nu e doar prezentă – e peste tot: în bucătărie, în sufragerie, în dormitorul nostru când uităm să încuiem ușa. Are păreri despre tot: cum gătesc, cum spăl rufele, cum vorbesc cu Vlad, chiar și despre cum mă îmbrac la serviciu.

— Nu te supăra, mamă, dar poate îi lași Irinei puțin spațiu, îi spune Vlad uneori, încercând să medieze.
— Spațiu? În casa asta nu e loc de lene și neorânduială! Dacă nu mă ocup eu, cine?

Mă simt ca o musafiră în propria casă. Seara, când Vlad vine obosit de la muncă, încerc să-i spun ce simt. Dar el oftează și-mi spune să am răbdare. „E bătrână, Irina. Nu mai are pe nimeni.”

Într-o seară de iarnă, după ce am avut o ceartă aprinsă cu Mariana pentru că am pus prea mult zahăr în ceaiul ei, am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere. M-am întrebat dacă nu cumva greșesc eu. Poate nu sunt destul de bună. Poate nu merit liniștea pe care mi-o doresc.

A doua zi dimineață, Mariana a intrat peste mine în baie fără să bată la ușă.
— Ce faci atâta acolo? Ai uitat că trebuie să aerisești camera?

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am ieșit din baie și am trântit ușa.
— Ajunge! Nu mai suport!

Vlad a venit alergând din dormitor.
— Ce s-a întâmplat?
— Nu mai pot trăi așa! Nu mai am aer!

Mariana s-a uitat la mine ca la un copil răzgâiat.
— Dacă nu-ți convine, poți pleca! Eu am crescut acest băiat singură! Casa asta e a lui!

Am simțit că mă prăbușesc. Vlad a rămas tăcut. Nici nu m-a apărat, nici nu m-a contrazis pe ea.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la părinții mei din provincie, la camera mea mică și liniștită din copilărie. La cât de mult îmi doream să am o familie a mea. Dar familia asta mă sufoca.

A doua zi am decis să vorbesc deschis cu Vlad.
— Dacă nu găsim o soluție, eu plec. Nu mai pot trăi așa. Vreau să avem reguli clare. Vreau să avem intimitate.

Vlad m-a privit lung.
— Și ce vrei să fac? S-o dau afară pe mama?

— Nu vreau s-o dai afară. Vreau doar să-i explici că suntem adulți și avem nevoie de spațiul nostru. Să bată la ușă înainte să intre. Să nu se bage în toate deciziile noastre.

A urmat o discuție lungă între Vlad și Mariana. Am ascultat din spatele ușii cum vocea ei creștea și scădea ca un val furios.
— După tot ce-am făcut pentru tine… Acum mă dai la o parte pentru o femeie?

În zilele următoare, atmosfera a devenit glacială. Mariana nu-mi mai vorbea decât monosilabic. Vlad era prins la mijloc, tot mai retras și nervos.

Am început să mă gândesc serios la divorț. Prietenele mele îmi spuneau să fiu tare, că orice soacră e dificilă la început. Dar eu simțeam că mă pierd pe mine însămi.

Într-o seară, după o altă ceartă pentru că am uitat să cumpăr pâine, am făcut bagajul și am plecat la o prietenă.

Vlad m-a sunat târziu în noapte:
— Te rog, întoarce-te acasă… Hai să încercăm din nou…

M-am întors după două zile, dar am pus condiții clare: dacă Mariana nu respecta regulile minime de intimitate și respect reciproc, eu plecam definitiv.

Au trecut șase luni de atunci. Lucrurile s-au mai liniștit, dar rana rămâne. Mariana încă încearcă să controleze totul, dar acum îi spun direct când mă deranjează ceva. Vlad încearcă să fie mediator, dar uneori simt că sunt singură în lupta asta.

Mă întreb adesea: câte femei trăiesc povestea mea? Câte dintre noi își pierd vocea sub același acoperiș cu o soacră care nu știe să plece? Cum găsim curajul să ne apărăm spațiul fără să distrugem familia?