Soțul meu voia să divorțeze pe ascuns – într-o săptămână am salvat averea familiei

— Nu pot să cred, Radu! Cum ai putut să-mi faci asta? am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam în mână hârtia aceea rece, găsită întâmplător printre actele lui de la birou. Era o cerere de divorț, deja semnată de el, ascunsă printre facturi și contracte. Mă uitam la el, iar ochii lui evitau privirea mea, fixând un punct undeva pe covorul vechi din sufragerie.

— Nu trebuia să afli așa, a spus el încet, aproape șoptit, dar nu a ridicat privirea.

Într-o clipă, tot ce știam despre viața mea s-a prăbușit. Eram căsătoriți de 18 ani, aveam doi copii, o casă moștenită de la părinții mei, și credeam că, deși nu mai era totul ca la început, suntem o familie. Am simțit cum mă cuprinde o furie amestecată cu disperare. Nu era vorba doar de mine, ci de tot ce construisem împreună, de amintirile din casa aceea, de copiii noștri, de grădina în care plantasem fiecare pom cu mâinile noastre.

— De cât timp te gândești la asta? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

— De câteva luni, a răspuns el, în sfârșit ridicând ochii spre mine. Nu mai merge, Ana. Ne-am îndepărtat, nu mai suntem fericiți.

— Și ai ales să faci totul pe ascuns? Să mă lași fără nimic? Să pierdem casa asta, tot ce avem?

Nu a răspuns. Tăcerea lui era mai grea decât orice cuvânt. În mintea mea, gândurile se învârteau haotic. Am realizat că, dacă nu fac ceva, risc să pierd totul. Casa era pe numele lui, pentru că atunci când am cumpărat-o, eu eram în concediu de maternitate și nu aveam venituri. Tot ce aveam era în pericol.

În acea noapte, nu am dormit deloc. Am stat pe marginea patului, privind la fotografiile de familie de pe perete. Mă gândeam la copiii noștri, la Maria, care urma să dea Bacul anul acesta, la Vlad, care abia împlinise 10 ani. Cum să le spun că tatăl lor vrea să plece? Cum să-i protejez de tot ce urma să se întâmple?

A doua zi, am sunat-o pe sora mea, Irina. Ea a venit imediat, fără să pună întrebări. Am plâns în brațele ei, apoi am început să facem planuri. Irina mi-a spus să nu cedez, să lupt pentru ce e al meu. Mi-a dat numărul unui avocat, domnul Popescu, un om trecut prin multe procese de divorț. L-am sunat tremurând, dar el m-a liniștit: „Nu vă lăsați intimidată, doamnă. Aveți drepturi. Trebuie să acționăm rapid.”

În aceeași zi, am adunat toate actele, am făcut copii după fiecare document, am căutat orice dovadă că am contribuit la întreținerea casei, la plata ratelor, la renovări. Am găsit chitanțe, transferuri bancare, fotografii cu mine zugrăvind pereții, cu copiii plantând flori în curte. Fiecare detaliu conta.

Radu era tot mai absent. Își făcea bagajele pe ascuns, vorbea la telefon în șoaptă, evita mesele în familie. Copiii simțeau că ceva nu e în regulă, dar nu aveam încă puterea să le spun adevărul. Într-o seară, Maria a venit la mine în bucătărie, cu ochii înlăcrimați: „Mama, tata pleacă de tot?” Nu am putut decât să o strâng în brațe și să-i spun că orice s-ar întâmpla, vom fi împreună.

În acea săptămână, am trăit cu inima strânsă. Avocatul m-a sfătuit să depun eu prima cerere de divorț, ca să am un avantaj. Am făcut-o, deși mi se părea că trădez tot ce am fost ca familie. Am cerut partajul, am cerut custodia copiilor, am cerut să rămânem în casă până la finalizarea procesului. Radu a fost șocat când a primit citația. A venit acasă furios, acuzându-mă că vreau să-l distrug.

— Nu vreau să te distrug, Radu! Vreau doar să nu pierdem totul. Vreau ca Maria și Vlad să aibă o casă, să nu fie nevoiți să plece din locul în care au crescut. Vreau să nu aruncăm pe fereastră toată viața noastră!

Am avut discuții aprinse, certuri, zile în care nu ne vorbeam deloc. Părinții lui Radu au venit să mă convingă să renunț, spunând că „o femeie trebuie să știe când să plece”. Mama mea a venit și ea, cu plăcinte calde și cu lacrimi în ochi, rugându-mă să nu cedez.

Într-o zi, am găsit o scrisoare de la bunica mea, ascunsă într-o carte veche. Scria: „Niciodată să nu lași pe nimeni să-ți ia ceea ce ai construit cu sufletul. Luptă pentru casa ta, pentru copiii tăi, pentru amintirile tale.” Am plâns citind-o, dar m-a întărit.

Procesul a început rapid, pentru că avocatul meu a știut exact ce să facă. Am adus martori, am prezentat dovezi, am povestit judecătorului tot ce am făcut pentru acea casă. Radu a încercat să mă intimideze, dar nu am cedat. În final, judecătorul a decis ca eu și copiii să rămânem în casă, iar partajul să se facă echitabil. Nu am câștigat totul, dar am salvat ce era mai important: casa, amintirile, siguranța copiilor.

Acum, după o săptămână care mi s-a părut o viață, stau în grădină, sub cireșul plantat de Vlad, și mă gândesc la tot ce s-a întâmplat. Oare câte femei trec prin astfel de trădări? Oare câți dintre noi avem curajul să luptăm pentru ceea ce contează cu adevărat? Voi ce ați fi făcut în locul meu?