„Soțul Meu Se Comportă ca un Copil: Insistă Să Ne Mutăm la Țară”

Am crescut în agitatul oraș București, unde zgomotul nu se oprește niciodată și luminile nu se sting niciodată. Părinții mei încă locuiesc acolo, în același apartament în care mi-am petrecut copilăria. Îi vizitez ocazional, dar soțul meu, Andrei, nu fusese niciodată la ei. Era mereu ocupat cu munca sau cu vreun nou hobby care îl ținea ocupat.

Andrei și cu mine suntem căsătoriți de cinci ani. Este un om bun, dar uneori se comportă mai mult ca un copil decât ca un adult. Are aceste idei nebunești și se obsedează de ele până când altceva îi captează atenția. Ultima lui obsesie a început când am vizitat părinții mei vara trecută.

Era un weekend fierbinte de iulie când am decis să facem o excursie pentru a-i vedea pe ai mei. Andrei se plângea de căldura din apartamentul nostru mic, așa că m-am gândit că o schimbare de peisaj ne-ar prinde bine amândurora. Ne-am făcut bagajele și am plecat spre oraș.

Când am ajuns, părinții mei erau încântați să ne vadă. Ne-au primit cu brațele deschise și o masă plină de mâncare de casă. Andrei părea cu adevărat fericit să fie acolo, ceea ce a fost o surpriză plăcută. După cină, am decis să facem o plimbare prin cartier.

Pe măsură ce ne plimbam pe străzi, ochii lui Andrei s-au luminat de entuziasm. Se minuna de clădirile vechi, parcurile și oamenii care forfoteau. „Locul acesta este uimitor,” a spus el, cu o voce plină de uimire copilărească. „De ce nu locuim aici?”

Am râs, gândindu-mă că era doar prins în moment. Dar pe măsură ce weekendul trecea, fascinația lui Andrei pentru oraș devenea tot mai puternică. A început să vorbească despre cât de grozav ar fi să ne mutăm acolo, cât de mult îi plăcea energia și atmosfera.

Până când am plecat, Andrei era convins că trebuie să ne mutăm în București. A vorbit despre asta non-stop pe drumul de întoarcere acasă. Am încercat să-l fac să înțeleagă că joburile și viețile noastre erau în orașul nostru actual, dar nu voia să asculte.

În următoarele câteva săptămâni, obsesia lui Andrei pentru mutarea la oraș a devenit copleșitoare. A început să caute apartamente online, să facă liste cu lucruri pe care ar trebui să le facem pentru a face mutarea posibilă. A mers chiar până la a contacta agenți imobiliari.

Mă simțeam ca și cum aș trăi cu un copil care tocmai descoperise o jucărie nouă. Entuziasmul lui Andrei era epuizant și a început să afecteze relația noastră. Ne certam constant despre mutare. Nu voiam să ne lăsăm casa, prietenii și joburile pentru un capriciu.

Într-o noapte, după o altă ceartă aprinsă, am decis să-mi vizitez părinții singură. Aveam nevoie de spațiu pentru a gândi și a-mi limpezi mintea. Când am ajuns, mama mea și-a dat seama că ceva nu era în regulă. Ne-am așezat în bucătărie și i-am spus tot ce aveam pe suflet.

Ea m-a ascultat cu răbdare, oferindu-mi cuvinte de confort și sfaturi. „Uneori oamenii își fac idei în cap,” a spus ea blând. „Dar trebuie să-ți menții poziția și să faci ceea ce este mai bine pentru tine.”

Știam că avea dreptate, dar asta nu făcea lucrurile mai ușoare. Când m-am întors acasă, Andrei era încă fixat pe ideea de a ne muta la oraș. Certurile noastre au continuat și relația noastră devenea tot mai tensionată pe zi ce trece.

În cele din urmă, obsesia lui Andrei pentru mutare a devenit prea mult pentru mine. Nu puteam trăi cu cineva care refuza să vadă rațiunea și să facă compromisuri. Am decis să luăm o pauză unul de celălalt, sperând că timpul petrecut separat ne va ajuta să vedem lucrurile mai clar.

Pe măsură ce îmi făceam bagajele și părăseam apartamentul nostru, nu puteam să nu simt un sentiment de tristețe și pierdere. Căsnicia noastră fusese plină de suișuri și coborâșuri, dar asta părea sfârșitul a ceva important.

Andrei a rămas în urmă, visând încă la o viață în oraș care poate nu va deveni niciodată realitate. Și pe măsură ce conduceam departe, nu puteam scutura sentimentul că uneori, indiferent cât de mult iubești pe cineva, nu poți întotdeauna să-i îndeplinești visele.