Soțul meu mi-a cerut să aleg: căsnicia noastră sau copilul nostru – Povestea unei alegeri imposibile

— Nu pot să cred că-mi ceri asta, Vlad! am strigat, cu mâinile tremurânde, în timp ce lacrimile îmi curgeau pe obraji. Stăteam în bucătăria noastră mică din cartierul Militari, cu miros de cafea rămasă de dimineață și cu lumina rece a becului care făcea umbre ciudate pe pereți. Vlad, bărbatul cu care împărțisem ultimii șapte ani, mă privea cu o răceală pe care nu o mai văzusem niciodată la el.

— Nu sunt pregătit să fiu tată, Irina. Ți-am spus de atâtea ori că nu vreau copii. Nu acum, nu așa, a zis el, cu voce joasă, aproape șoptită, dar cuvintele lui tăiau mai adânc decât orice țipăt.

Îmi amintesc perfect momentul în care am aflat că sunt însărcinată. Era o dimineață de martie, friguroasă, iar testul de sarcină a arătat două liniuțe roz. Am simțit un val de bucurie și teamă, dar mai ales speranță. Am alergat la Vlad, cu testul în mână, așteptând să văd aceeași lumină în ochii lui. Dar el a încremenit, apoi a început să se plimbe nervos prin cameră, evitând să mă privească.

— Nu e momentul, Irina. Avem rate la bancă, abia ne descurcăm cu banii, tu abia ai început noul job… Cum să creștem un copil acum? a spus el atunci, iar eu am simțit cum entuziasmul meu se stinge încet.

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Vlad a devenit tot mai distant, iar eu mă simțeam tot mai singură. Mama mea, Elena, a venit într-o seară la noi, după ce i-am spus la telefon că nu mă simt bine. A găsit casa învăluită în tăcere și pe mine plângând în dormitor.

— Mamă, ce s-a întâmplat? m-a întrebat ea, luându-mă în brațe.

— Vlad nu vrea copilul. Zice că trebuie să aleg între el și copil, am șoptit, rușinată și speriată.

Mama a oftat adânc, m-a mângâiat pe păr și mi-a spus: — Irina, tu trebuie să faci ce simți. Un copil nu e o povară, e o binecuvântare. Dar trebuie să fii pregătită să plătești prețul pentru alegerea ta.

În acea noapte, am stat trează, ascultând respirația grea a lui Vlad. Mă întrebam dacă dragostea noastră era atât de fragilă încât un copil să o poată distruge. Mă întrebam dacă nu cumva am greșit undeva, dacă nu l-am ascultat destul, dacă nu am fost destul de atentă la nevoile lui. Dar, în adâncul sufletului, știam că nu pot renunța la copilul meu.

A doua zi, i-am spus lui Vlad decizia mea. — Nu pot să renunț la copil. Îl voi păstra, orice ar fi, i-am spus, cu voce tremurată, dar hotărâtă.

El a tăcut mult timp, apoi a spus: — Atunci, eu plec. Nu pot să trăiesc cu asta. Nu pot să fiu tată cu forța.

A plecat în acea seară, cu un rucsac și câteva haine. Ușa s-a închis încet, ca și cum ar fi vrut să nu mă rănească mai tare, dar golul pe care l-a lăsat în urmă a fost imens. Am rămas singură, cu burtica mea abia vizibilă și cu o frică uriașă de viitor.

Lunile au trecut greu. Am mers la ecografii singură, am simțit primele mișcări ale bebelușului fără să am cui să-i spun cât de minunat e. Mama m-a ajutat cât a putut, dar și ea era copleșită de griji. Prietenele mele, Simona și Alina, încercau să mă încurajeze, dar vedeam în ochii lor compasiunea și teama că aș putea claca.

Într-o seară, Vlad m-a sunat. Era beat, vocea lui era spartă de plâns. — Irina, mi-e dor de tine… dar nu pot, nu pot să accept copilul ăsta. Simt că nu mai am control asupra vieții mele, mi-a spus, iar eu am simțit un amestec de milă și furie. Cum putea să fie atât de slab? Cum putea să mă lase singură, când aveam cea mai mare nevoie de el?

Când s-a născut fetița mea, Maria, am simțit că lumea mea s-a luminat din nou. Am plâns de fericire, am plâns de frică, am plâns pentru tot ce pierdusem și pentru tot ce aveam să câștig. Vlad nu a venit la spital. A trimis un mesaj sec: „Să fiți sănătoase.”

Primele luni au fost un carusel de emoții. Maria plângea mult, eu nu dormeam aproape deloc, iar banii se terminau rapid. M-am întors la muncă după patru luni, lăsând-o pe Maria cu mama. În fiecare dimineață, când ieșeam pe ușă, simțeam că-mi las inima acasă. Dar nu aveam de ales. Vlad nu mai dădea niciun semn. Am încercat să-l contactez, să-i spun că poate să-și vadă copilul, dar a refuzat de fiecare dată.

Într-o zi, la birou, am primit o citație de la tribunal. Vlad cerea divorțul. Am simțit că mă prăbușesc. Nu pentru că nu mă așteptam, ci pentru că, în adâncul sufletului, încă speram că va reveni, că va înțelege, că va vrea să fim o familie. Procesul a fost scurt și rece. Vlad nu a cerut custodie, nu a vrut nimic. Doar să fie liber.

După divorț, am simțit o liniște ciudată. O liniște care nu era pace, ci mai degrabă absența zgomotului, a certurilor, a speranțelor deșarte. Am început să mă reconstruiesc, bucată cu bucată. Am mers la terapie, am vorbit cu alte mame singure, am început să scriu într-un jurnal. Maria a crescut, a spus primul „mama”, a făcut primii pași, iar eu am fost acolo la fiecare moment, cu inima plină de iubire și de durere.

Uneori, noaptea, mă întreb dacă am făcut alegerea corectă. Dacă nu cumva am distrus o familie înainte să-i dau șansa să existe. Dar apoi o privesc pe Maria, cum doarme liniștită lângă mine, și știu că nu aș fi putut face altfel.

Viața nu e niciodată simplă. Dragostea nu e întotdeauna de ajuns. Dar curajul de a alege pentru tine și pentru copilul tău e, uneori, singurul lucru care te poate salva. Mă întreb: câte femei au fost puse în fața unei astfel de alegeri? Și oare câte au avut curajul să aleagă cu inima, nu cu frica?