Soțul m-a părăsit pentru o femeie mai tânără. Apoi s-a întors. Pentru că „cealaltă nu voia să gătească”

— Mariana, trebuie să vorbim. Vocea lui Sorin răsuna în bucătărie, spartă de zgomotul apei care fierbea pe aragaz. M-am oprit din tăiatul morcovilor, simțind cum inima mi se strânge. Nu era prima dată când auzeam tonul ăsta, dar niciodată nu fusese atât de rece.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul, deși mâinile îmi tremurau.

— Nu mai pot, Mariana. Nu mai pot să trăiesc așa. Vreau să plec. Am pe altcineva.

A urmat o liniște grea, ca o ceață groasă care se așterne peste câmpuri toamna. Am simțit că mă prăbușesc, dar nu am lăsat lacrimile să curgă. Nu atunci. Nu în fața lui. Am stat dreaptă, cu cuțitul în mână, și am privit în gol. Sorin a continuat, evitându-mi privirea:

— E mai tânără, Mariana. Mă face să mă simt viu. Nu vreau să te rănesc, dar nu mai pot trăi în minciună.

Am vrut să-i spun că viața nu e doar despre a te simți viu, ci și despre a fi acolo când copilul are febră, când mama lui are nevoie de cineva să-i ducă medicamentele, când facturile se adună pe masă. Dar nu am spus nimic. Am tăcut, ca de obicei. A doua zi, Sorin și-a strâns câteva haine și a plecat. Fără să se uite înapoi.

Au urmat luni de tăcere. Copiii, deja mari, au încercat să mă încurajeze, dar vedeam în ochii lor aceeași neputință pe care o simțeam și eu. Prietenele mă sunau, unele cu compasiune, altele cu o curiozitate ascunsă. Mama, bătrână și bolnavă, mă întreba mereu dacă „nu s-o răzgândi”.

În fiecare seară, mă așezam pe canapea, cu o ceașcă de ceai, și mă uitam la televizor fără să văd nimic. Mă simțeam ca o umbră în propria casă. Îmi lipsea rutina, îmi lipsea chiar și să-i calc cămășile. Îmi lipsea să fiu „soția lui Sorin”.

Într-o zi, la aproape șase luni de la plecarea lui, am primit un mesaj. „Putem să vorbim?” Am simțit un amestec de furie și speranță. Am acceptat să ne vedem la o cafenea din centru. Sorin părea obosit, tras la față, cu cearcăne adânci.

— Mariana, am greșit. Ea… nu vrea să gătească, nu-i pasă de casa mea, nu-i pasă de copii. M-am simțit ca un străin. Am crezut că vreau altceva, dar mi-am dat seama că nu pot trăi fără tine. Te rog, lasă-mă să mă întorc.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Mă uitam la el și nu știam dacă să râd sau să plâng. Mă părăsise pentru o femeie mai tânără, iar acum se întorcea pentru că „cealaltă nu voia să gătească”.

— Sorin, nu sunt o menajeră. Nu sunt aici doar ca să-ți gătesc și să-ți calc cămășile. Sunt o femeie care a suferit. O femeie care a stat trează nopți întregi întrebându-se ce a greșit. O femeie care a învățat să trăiască singură, chiar dacă nu și-a dorit asta.

El a tăcut. Am văzut lacrimi în ochii lui, dar nu m-au mișcat. Pentru prima dată, am simțit că am puterea să aleg. Să spun „nu”. Dar n-am făcut-o. L-am lăsat să se întoarcă, cu condiția să mergem la terapie de cuplu. Să încercăm să ne regăsim, dacă mai e ceva de salvat.

Primele săptămâni au fost un chin. Fiecare gest, fiecare cuvânt, era o amintire a trădării. Îl priveam cum își bea cafeaua dimineața și mă întrebam dacă se gândește la ea. Îl vedeam cum îmi aduce flori și mă întrebam dacă încearcă să repare sau doar să uite. La terapie, psihologul ne-a întrebat de ce vrem să fim împreună. Sorin a spus că nu poate trăi fără mine. Eu am spus că nu știu dacă mai pot trăi cu el.

Copiii au reacționat diferit. Raluca, fiica noastră, mi-a spus:

— Mamă, nu trebuie să-l ierți doar pentru că ți-e frică să fii singură. Ești mai puternică decât crezi.

Mihai, băiatul nostru, a fost mai reținut:

— Dacă tu crezi că merită o a doua șansă, eu te susțin. Dar să nu uiți niciodată cine ești.

Au trecut luni. Încet, am început să vorbim din nou. Să râdem. Să gătim împreună. Dar rana nu s-a vindecat. Într-o seară, după ce am cinat, Sorin m-a privit lung:

— Îți mulțumesc că m-ai primit înapoi. Știu că nu merit. Dar vreau să-ți spun că te iubesc.

Am zâmbit trist. Poate că mă iubea. Poate că doar îi era frică de singurătate. Poate că și eu mă agățam de trecut, de frica de a începe de la zero la cincizeci de ani.

Uneori, mă uit în oglindă și mă întreb: cine sunt eu acum? Sunt femeia care a iertat? Sau femeia care nu a avut curajul să plece? Merită să mai cred în iubire după ce am fost trădată? Sau e doar o iluzie, o poveste pe care ne-o spunem ca să nu ne simțim singuri?

Voi ce ați face în locul meu? Ați ierta? Sau ați lua-o de la capăt, chiar dacă vi se pare imposibil?