Soacra mea a venit să locuiască cu noi și mi-a dat viața peste cap: Am încercat să pun limite, dar nimic nu a mers

— Nu așa se face ciorba, Ilinca! Cartofii se pun după ce fierbe carnea, nu înainte!
Vocea Vioricăi răsuna în bucătăria mea ca un clopot spart. Mâinile îmi tremurau pe cuțit, iar privirea soțului meu, Mihai, era lipită de ecranul telefonului, ca și cum nu ar fi vrut să fie martor la scena asta. Rareș, fratele mai mic al lui Mihai, stătea la masă și butona consola, ignorând totul.

Nu trecuseră nici două săptămâni de când Viorica și Rareș se mutaseră la noi, după ce soțul ei o părăsise pentru o femeie mai tânără. Din milă, am acceptat să îi primim, dar nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge să mă simt o străină în propria casă.

La început, am încercat să fiu înțelegătoare. Viorica era devastată, plângea nopți întregi în camera de oaspeți, iar Rareș, adolescentul rebel, trântea ușile și se certa cu Mihai din orice. Dar, pe măsură ce zilele treceau, Viorica a început să-și bage nasul peste tot: în bucătărie, în programul nostru, în educația fiului nostru, Luca.

— Ilinca, copilul ăsta nu mănâncă destul! Lasă-l să mai stea la televizor, că doar nu-i militarie!

Îmi venea să țip, dar mă abțineam. Nu voiam să stric atmosfera și așa tensionată. Mihai îmi spunea mereu:
— Hai, Ilinca, are nevoie de noi. E mama mea, nu putem s-o lăsăm pe drumuri.

Dar nimeni nu mă întreba pe mine dacă mai pot. Dacă mai am aer. Dacă mai simt că trăiesc în casa mea.

Într-o seară, după ce am adormit copilul, am încercat să vorbesc cu Mihai.
— Mihai, nu mai pot. Simt că nu mai am loc aici. Viorica decide tot, Rareș face ce vrea, iar eu… eu nu mai sunt stăpână nici pe viața mea.

Mihai a oftat și s-a uitat la mine cu ochii lui obosiți:
— Ilinca, te rog, ai răbdare. O să fie mai bine.

Dar nu era mai bine. Era din ce în ce mai rău. Viorica a început să invite vecinele la cafea fără să mă întrebe, să schimbe ordinea lucrurilor prin dulapuri, să comenteze despre hainele mele, despre cum îmi cresc copilul.

— Pe vremea mea, femeile nu ieșeau așa pe stradă!

Într-o dimineață, am găsit-o pe Viorica în camera noastră, cotrobăind prin sertare.
— Căutam niște șosete pentru Rareș, că nu mai găsește nimic în dezordinea asta!

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. Nu mai eram Ilinca cea veselă, mama grijulie și soția iubitoare. Eram o umbră care se strecura printre camerele casei mele, încercând să nu deranjeze pe nimeni.

Am început să evit să vin acasă devreme. Stăteam peste program la serviciu, mă plimbam prin parc, doar ca să nu mai aud vocea Vioricăi și să nu mă simt invizibilă. Luca a început să mă întrebe:
— Mami, de ce nu mai stai cu mine?

Mi se rupea sufletul. Dar nu puteam să-i spun adevărul. Nu puteam să-i spun că mama lui nu mai are loc în propria casă.

Într-o zi, am decis că trebuie să pun limite. Am chemat-o pe Viorica la o cafea, doar noi două.
— Viorica, vreau să vorbim. Simt că lucrurile au scăpat de sub control. E casa noastră și aș vrea să respectăm niște reguli.

M-a privit cu ochii ei reci:
— Ce reguli? Eu am crescut doi copii singură! Știu ce fac! Dacă nu-ți convine, spune-i lui Mihai să mă dea afară!

Am simțit că mă sufoc. Am încercat să-i explic că nu vreau să o dau afară, ci doar să avem puțin spațiu și intimitate. Dar cu fiecare cuvânt, zidul dintre noi creștea.

Seara, Mihai a venit acasă și a găsit-o pe Viorica plângând.
— Ilinca vrea să mă dea afară!

Mihai s-a uitat la mine ca și cum aș fi fost un monstru.
— Cum poți să fii așa? E mama mea!

Am simțit că mă prăbușesc. Nimeni nu mă înțelegea. Nimeni nu vedea cât de mult mă doare.

Au urmat săptămâni de tăcere și tensiune. Rareș a început să lipsească de la școală, Luca era tot mai retras, iar eu… eu nu mai știam cine sunt.

Într-o noapte, am visat că fug din casă, că alerg pe străzile orașului fără să mă uit înapoi. M-am trezit plângând și am știut că nu mai pot continua așa.

A doua zi, am luat o decizie grea. Am mers la Mihai și i-am spus:
— Ori găsim o soluție împreună, ori eu plec. Nu mai pot trăi așa.

A fost pentru prima dată când m-a privit cu adevărat. A văzut cât de mult sufăr. Am început să mergem la consiliere de cuplu, să discutăm deschis despre limite și nevoi. A fost greu, dar încet-încet am reușit să găsim un echilibru. Viorica și Rareș s-au mutat într-un apartament social după câteva luni, iar casa noastră a redevenit a noastră.

Dar rana a rămas. Încă mă întreb uneori: Oare am fost prea egoistă? Sau e normal să vreau să-mi păstrez viața și familia? Voi ce ați fi făcut în locul meu?