Soacra mea a făcut totul ca să ne destrame familia – dar în final și-a pierdut fiul

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce el stătea pe marginea patului, cu privirea pierdută în podea.

Era a treia oară în săptămâna aceea când mă certasem cu soacra mea, doamna Lidia. De când ne mutasem în casa lor, la insistențele lui Radu, viața mea devenise un coșmar. Lidia nu pierdea nicio ocazie să mă critice: ba că nu gătesc destul de bine, ba că nu știu să cresc copilul, ba că nu sunt destul de gospodină. Dar cel mai tare mă durea când îi spunea lui Radu, pe un ton tăios, că „a făcut cea mai mare greșeală din viața lui” căsătorindu-se cu mine.

— Nu mai exagera, Maria, e mama, încearcă doar să ne ajute, mi-a răspuns el, fără să mă privească.

— Să ne ajute? Să ne ajute să ne despărțim? Ai văzut cum se poartă cu mine? Cum îi spune lui Vlad că „mama lui nu știe nimic”? Că „bunica știe mai bine”? Nu vezi că mă subminează în fața propriului copil?

Radu a tăcut. Știam că îi era greu. Întotdeauna fusese băiatul mamei, crescut doar de ea după ce tatăl lui a murit. Dar nu mă așteptam ca, după atâția ani de căsnicie, să mă simt atât de singură în propria familie.

În fiecare dimineață, când coboram la bucătărie, o găseam pe Lidia deja acolo, cu cafeaua făcută și privirea rece.

— Ai văzut ce dezordine ai lăsat aseară? Nu știu cum poți să dormi liniștită, Maria, spunea ea, aruncându-mi o privire tăioasă.

— Am fost obosită, Vlad a avut febră, am încercat să mă justific.

— Dacă ai fi fost o mamă bună, copilul n-ar fi răcit așa des, răspundea ea, ridicând din umeri.

Mă simțeam ca o străină în propria casă. Vlad, băiețelul nostru de cinci ani, începuse să mă întrebe de ce bunica e mereu supărată pe mine. Într-o zi, l-am auzit spunându-i Lidiei:

— Bunico, de ce nu o iubești pe mami?

Atunci am simțit că mi se rupe sufletul. Nu voiam ca fiul meu să crească într-o atmosferă toxică, să creadă că e normal ca oamenii să se rănească între ei.

Am încercat să vorbesc cu Radu, să-i explic cât de mult mă doare tot ce se întâmplă. Dar el părea prins între două lumi: loialitatea față de mama lui și dragostea pentru mine. De fiecare dată când încercam să discutăm, ridica din umeri sau pleca din cameră.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă, am luat o decizie. Mi-am făcut bagajele, am luat-o pe Vlad de mână și am plecat la sora mea, Ioana, care locuia la marginea orașului. Nu am spus nimic nimănui, doar am lăsat un bilet pe masă: „Nu mai pot. Am nevoie de liniște. Maria.”

Primele zile la Ioana au fost ca o gură de aer proaspăt. Vlad a început să zâmbească din nou, să se joace fără teamă. Eu am început să dorm nopțile, fără să mă trezesc plângând. Dar, în același timp, mă simțeam vinovată. Îl iubeam pe Radu, dar nu puteam să mă întorc în acea casă. Nu așa.

După o săptămână, Radu a venit la mine. Era palid, cu ochii roșii de nesomn.

— Maria, te rog, hai acasă. Mama promite că se va schimba. Nu pot fără tine, fără Vlad.

— Radu, nu pot să mă întorc dacă nu înțelegi ce mi-a făcut mama ta. Nu pot să trăiesc mereu cu frica de a fi umilită, de a fi dată la o parte în fața copilului meu. Trebuie să alegi: vrei o familie cu mine sau vrei să fii băiatul mamei toată viața?

A tăcut. Am văzut în ochii lui o luptă cumplită. Și, pentru prima dată, am simțit că nu mai pot să lupt singură. Dacă nu era dispus să se ridice pentru noi, atunci nu mai avea rost.

Au trecut două luni. Radu a venit din ce în ce mai rar. Lidia mă suna uneori, să mă întrebe dacă „îmi bat joc de copilul ei” sau dacă „îl țin pe Vlad departe de bunica lui”. Am încercat să fiu calmă, să nu răspund la provocări. Dar, într-o zi, Radu a venit și mi-a spus că vrea să divorțăm. Că nu mai poate să trăiască între două focuri. Că mama lui are nevoie de el, că nu poate să o lase singură.

Am simțit că mi se prăbușește lumea. Am plâns zile întregi. Vlad mă întreba unde e tati, de ce nu mai vine acasă. Nu știam ce să-i spun. Îmi venea să urlu de durere și neputință.

Dar timpul a trecut. Am început să mă ridic, să merg la serviciu, să-l duc pe Vlad la grădiniță. Am început să mă regăsesc, să-mi dau seama că merit mai mult. Că nu trebuie să accept să fiu umilită, nici măcar de cei pe care i-am iubit cândva.

Radu a rămas cu mama lui. Dar, încet-încet, a început să se izoleze. Prietenii l-au părăsit, rudele nu-l mai vizitau. Lidia, care credea că a câștigat, a rămas singură cu fiul ei, dar fără nepoți, fără familie. Într-o zi, m-a sunat plângând, cerându-și iertare. Mi-a spus că nu și-a dat seama cât rău a făcut, că îi e dor de Vlad, că îi pare rău pentru tot.

Nu știu dacă am putut să o iert cu adevărat. Dar știu că am făcut ce era mai bine pentru mine și pentru copilul meu. Că uneori trebuie să ai curajul să te ridici împotriva celor pe care i-ai respectat toată viața, chiar dacă doare.

Mă întreb uneori: câte femei mai trăiesc coșmarul acesta, în tăcere? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?