Singurătatea mea aleasă: Povestea lui Victor la 54 de ani

— Victor, tu chiar nu te mai gândești să-ți refaci viața? Ai 54 de ani, nu vrei să mori singur, nu?
Vocea lui Doru răsuna în bucătăria mea mică, printre aburii cafelei și mirosul de pâine prăjită. Era a treia oară luna asta când venea la mine cu aceeași întrebare, ca un refren obosit. M-am uitat la el peste ceașca de cafea, încercând să-mi ascund iritarea.
— Doru, nu mor mâine. Și dacă mor, ce? Crezi că o femeie de 45 de ani o să-mi țină mâna pe patul de moarte?
A râs scurt, dar râsul lui era amar.
— Nu-i vorba doar de moarte, măi Victore. E vorba să ai pe cineva aproape. Să nu te trezești singur dimineața, să nu mănânci singur…
Am oftat adânc. M-am ridicat și am început să spăl ceașca, doar ca să fac ceva cu mâinile.
— Am avut pe cineva aproape douăzeci și cinci de ani. Și ce-am câștigat? Un divorț care m-a lăsat gol pe dinăuntru și cu casa jumătate goală.
Doru a tăcut o clipă. Știa povestea mea cu Mariana pe de rost. Cum ne-am cunoscut la facultate, cum am crescut împreună, cum ne-am pierdut unul pe altul printre rate la bancă, certuri pentru nimicuri și tăceri lungi la cină. Cum, într-o zi, am găsit-o plângând în baie și mi-a spus că nu mai poate. Că vrea să fie liberă.
— Dar nu toți oamenii sunt la fel ca Mariana, a încercat el din nou. Poate găsești pe cineva care să te înțeleagă… Poate chiar pe Irina, colega aia a ta care tot te invită la teatru.
Am zâmbit amar. Irina era drăguță, cultă, divorțată și ea. Dar când mă uitam la ea vedeam doar o altă poveste care ar putea să se termine la fel. Cu reproșuri, cu compromisuri care dor, cu nopți în care mă întreb dacă nu cumva aș fi fost mai fericit singur.
— Doru, tu ai rămas cu Nicoleta pentru că așa ai simțit. Eu simt altfel acum. Îmi place liniștea mea. Îmi place să citesc până târziu fără să mă întrebe nimeni când sting lumina. Îmi place să plec la munte sâmbăta dimineața fără să dau explicații. Și da, uneori e greu. Dar e greu și în doi, crede-mă.
El a dat din cap încet, dar nu părea convins.
— Oamenii au nevoie unii de alții, Victore… Nu suntem făcuți să fim singuri.
— Poate că nu suntem făcuți să fim mereu împreună cu cine nu ni se potrivește, am spus eu mai încet. Poate că uneori e mai bine să fii singur decât prost însoțit.
A tăcut din nou și s-a uitat pe fereastră la ploaia măruntă care bătea în geamuri. Am simțit cum se adună între noi o tăcere grea, ca o pătură udă aruncată peste amintiri vechi.

După ce Doru a plecat, am rămas singur în bucătărie și m-am gândit la tot ce mi-a spus. La mama care mă sună în fiecare duminică și mă întreabă dacă nu mi-e dor de „o femeie bună lângă tine”. La fiica mea, Ana, care mă întreabă dacă nu vreau să cunosc „prietena mamei”, proaspăt divorțată și ea. La colegii de la serviciu care fac glume despre „burlacul bătrân” și mă invită la petreceri unde toți vin cu perechea lor.

M-am gândit și la serile mele liniștite, la cărțile mele preferate, la drumețiile solitare prin Bucegi sau la pescuitul pe malul Oltului. La libertatea de a fi eu însumi fără să trebuiască să mă explic nimănui.

Dar m-am gândit și la serile când casa pare prea mare și prea tăcută. La zilele de Crăciun când masa e prea lungă pentru un singur om și râsetele copiilor vecinilor răsună ca un reproș mut.

Mi-am amintit de ultima ceartă cu Mariana, când am spart o farfurie pe gresie și am urlat unul la altul până ne-au bătut vecinii în perete. Mi-am amintit cum am dormit apoi pe canapea trei nopți la rând și cum dimineața ne salutam ca doi străini.

Mi-am amintit și de prima noapte după divorț când am stat pe balcon până dimineața și am plâns ca un copil.

Poate că Doru are dreptate. Poate că oamenii au nevoie unii de alții. Dar eu am nevoie mai întâi să fiu bine cu mine însumi.

Nu vreau să mă recăsătoresc doar ca să bifez o rubrică în ochii lumii sau ca să nu fiu singur de Crăciun. Nu vreau să mă trezesc peste zece ani lângă o femeie care nu mă cunoaște cu adevărat și pe care n-o cunosc nici eu.

Poate că Irina ar putea fi altfel. Poate că aș putea încerca din nou.

Dar azi aleg singurătatea mea asumată.

Poate că nu e calea cea mai ușoară sau cea mai veselă, dar e calea mea.

Mă întreb: câți dintre noi alegem cu adevărat pentru noi înșine? Sau trăim mereu după așteptările celorlalți?