Șase Ani pe Canapea: Căsătoria Mea cu un Soț Leneș
„Mihai, te rog, hai la masă!” strigam din bucătărie, încercând să-mi stăpânesc frustrarea care creștea în mine ca un vulcan gata să erupă. Era a treia oară când îl chemam și știam deja răspunsul. „Vin imediat,” răspundea el, dar știa și el, și eu că nu avea să se ridice de pe canapea decât atunci când îi era foame cu adevărat.
Când ne-am căsătorit, Mihai era un bărbat plin de viață și ambiție. Îl admiram pentru energia lui și pentru planurile mărețe pe care le avea pentru viitorul nostru. Dar undeva pe drum, acea energie s-a stins, iar Mihai a devenit un om al canapelei. În fiecare seară, după ce venea de la muncă, se prăbușea pe canapea cu telecomanda în mână și rămânea acolo până târziu în noapte.
La început, am încercat să-l înțeleg. Munca lui era stresantă și obositoare, iar eu credeam că are nevoie de timp să se relaxeze. Dar zilele s-au transformat în săptămâni, săptămânile în luni, iar lunile în ani. Șase ani în care am simțit cum căsnicia noastră se destramă încetul cu încetul.
„Mihai, nu mai putem continua așa,” i-am spus într-o seară, după ce am pus copiii la culcare. „Avem nevoie de tine. Eu am nevoie de tine.”
El a oftat adânc, fără să-și ia ochii de la televizor. „Știu, Ana. Dar sunt atât de obosit…”
„Toți suntem obosiți,” am răspuns eu, simțind cum lacrimile îmi umpleau ochii. „Dar trebuie să facem un efort pentru familia noastră.”
Mihai nu a spus nimic. Tăcerea lui era mai dureroasă decât orice cuvânt ar fi putut rosti. M-am ridicat și am plecat în dormitor, lăsându-l acolo, pe canapea, cu gândurile lui.
În acea noapte nu am putut dormi. M-am gândit la toate momentele frumoase pe care le-am trăit împreună și la cum ne-am îndepărtat unul de celălalt. M-am întrebat unde am greșit și dacă mai există vreo cale de a ne salva căsnicia.
A doua zi dimineață, am decis să iau lucrurile în propriile mâini. Am început să caut soluții pentru a-l ajuta pe Mihai să-și regăsească motivația. Am citit articole despre cum să depășești oboseala cronică și am discutat cu prietenele mele despre problemele noastre.
„Poate ar trebui să mergeți la terapie de cuplu,” mi-a sugerat Ioana, o prietenă apropiată. „Poate că un specialist v-ar putea ajuta să comunicați mai bine.”
Am discutat cu Mihai despre această posibilitate și, spre surprinderea mea, a fost deschis la idee. Am început să mergem la terapie împreună și am descoperit lucruri despre noi pe care nu le știam.
„Mihai, ce te face să te simți atât de obosit?” l-a întrebat terapeutul într-o ședință.
„Cred că presiunea de a fi mereu perfect mă copleșește,” a răspuns el după câteva momente de gândire.
Am realizat atunci că Mihai purta o povară pe care nu o împărțise niciodată cu mine. Am început să lucrăm împreună pentru a găsi un echilibru între muncă și viața personală.
Cu timpul, Mihai a început să se schimbe. A început să petreacă mai mult timp cu copiii și chiar să gătească împreună cu mine uneori. Nu mai era omul canapelei; era din nou bărbatul de care mă îndrăgostisem.
Acum, când privesc înapoi la acei ani dificili, mă întreb cum am reușit să trecem peste toate. Poate că iubirea adevărată nu este despre perfecțiune, ci despre a fi acolo unul pentru celălalt chiar și atunci când totul pare pierdut. Oare câți dintre noi sunt dispuși să lupte pentru ceea ce contează cu adevărat?