Săpunul simplu și adevărul amar: Povestea despărțirii mele de Radu

— Gata, fetelor. Nunta nu mai are loc. Am plecat de la Radu acum o săptămână.

Cuvintele mele au căzut ca un trăsnet în bucătăria luminată slab, unde aburul cafelei se ridica leneș între mine, Irina și Camelia. Mâinile îmi tremurau ușor în jurul ceștii, iar inima îmi bătea nebunește, ca și cum ar fi vrut să-mi sară din piept. Irina a lăsat lingurița să-i cadă pe masă, iar Camelia a rămas cu ochii mari, neclintită.

— Ce s-a întâmplat? Voi păreați cuplul perfect! a șoptit Irina, încercând să-și ascundă uimirea.

Am inspirat adânc, încercând să-mi adun gândurile. M-am uitat la ele, prietenele mele din liceu, care mă știau de când eram doar o fată visătoare dintr-un cartier modest din Ploiești. Le-am văzut privirile pline de compasiune și curiozitate, dar și teama aceea pe care o simți când cineva apropiat rupe un tipar pe care toți îl considerau sigur.

— Așa părea, nu? am spus cu un zâmbet amar. Dar știți ce mi-a zis mama lui Radu acum două săptămâni? „Să-ți găsești o nevastă care folosește săpun simplu, nu parfumuri scumpe.” Atunci am râs. Dar apoi am început să văd totul altfel.

Irina a dat din cap, neînțelegând. Camelia s-a aplecat spre mine.

— Ce vrei să spui?

— Vreau să spun că sub masca asta de familie perfectă, totul era despre aparențe. Despre ce cred vecinii, ce zice lumea la biserică, ce postează rudele pe Facebook. Și eu… eu nu mai știam cine sunt.

Am simțit cum lacrimile îmi ard ochii, dar m-am abținut. Nu voiam să par slabă. Nu după tot ce trăisem în ultimele luni.

Totul a început când Radu a primit promovarea aia la bancă. Dintr-o dată, eram invitați la tot felul de evenimente, nunți cu sute de invitați, botezuri fastuoase, petreceri unde trebuia să zâmbești frumos și să nu spui nimic greșit. Mama lui Radu mă suna zilnic: „Să nu uiți să porți rochia aia albastră, îți stă bine cu ea.” „Să nu mănânci prea mult la masă, lumea se uită.” „Să nu te machiezi prea tare, femeile serioase nu fac asta.”

La început am crezut că exagerez. Că e normal să existe reguli într-o familie mare. Dar apoi Radu a început să mă corecteze și el. „Nu mai râde așa tare.” „Nu mai vorbi despre jobul tău la școală, nu interesează pe nimeni.” „Lasă-mă pe mine să conduc discuția.”

Într-o seară, după o cină la părinții lui, am izbucnit:

— Radu, tu mă mai iubești pe mine sau iubești ideea de soție perfectă?

El s-a uitat la mine de parcă aș fi spus cea mai mare prostie.

— Nu mai dramatiza, Ana. Toate femeile trec prin asta. E normal să te adaptezi.

Am simțit atunci că mă sufoc. M-am dus la baie și m-am privit în oglindă. Cine era femeia aceea cu ochii obosiți și zâmbetul forțat? Unde era Ana care râdea cu poftă la glumele proaste ale prietenilor? Care dansa desculță prin casă? Care visa să scrie o carte?

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la tata, care mereu mi-a spus: „Să nu te pierzi niciodată pe tine pentru nimeni.” Dar tata murise acum trei ani și mama era prea ocupată cu grijile zilnice ca să observe că fiica ei se stinge încet.

A doua zi am încercat să vorbesc cu Radu din nou.

— Nu pot trăi așa, i-am spus. Simt că nu mai sunt eu.

El a ridicat din umeri.

— Ana, ai tot ce-ți trebuie: casă, stabilitate, familie. Ce altceva vrei?

— Vreau să fiu iubită pentru cine sunt eu, nu pentru cum arăt sau cum mă port la masă!

A râs scurt.

— Astea sunt prostii de filme americane. În viață contează siguranța.

Atunci am știut că nu mai pot continua. Am făcut bagajele într-o dimineață când el era la serviciu și am plecat la Irina. Mama lui m-a sunat de zeci de ori:

— Cum poți să faci rușinea asta familiei noastre? Ce-o să zică lumea?

Mama mea a plâns două zile.

— Ana, ai grijă ce faci! O femeie singură nu are viață ușoară în România!

Dar eu simțeam pentru prima dată după mult timp că respir liber. Că pot să fiu iar eu însămi.

Acum stau aici cu voi și vă spun adevărul: nu contează cât de frumos pare totul din afară dacă în interior te simți gol. Nu contează ce spune lumea dacă tu nu te mai recunoști în oglindă.

Irina m-a strâns în brațe. Camelia avea lacrimi în ochi.

— Ai fost curajoasă, Ana. Eu n-aș fi putut…

Poate că nici eu n-aș fi putut dacă nu ajungeam la limită. Dacă nu simțeam că mă pierd cu totul.

Mă uit acum la mâinile mele goale — fără inel, fără promisiuni — și mă întreb: oare câte femei din România trăiesc vieți care nu le aparțin doar ca să nu supere pe nimeni? Oare cât timp ne trebuie ca să ne dăm seama că merităm mai mult decât aprobarea celorlalți?